Festivalul George Enescu. ​Finale: Visul frumos s-a terminat. Mai urmează ceva? Sau ne luăm gândul de la Festivalul Enescu pentru totdeauna? - Hotnews Mobile
1 € 1 USD 4,3869sâmbătă 27 nov 2021

Festivalul George Enescu. ​Finale: Visul frumos s-a terminat. Mai urmează ceva? Sau ne luăm gândul de la Festivalul Enescu pentru totdeauna?

de Dana Cristescu Vineri, 1 octombrie 2021, 16:22
- a A+
Imagine
​Festivalul George Enescu. În ultima cea mai frumoasă zi a toamnei, s-a finalizat a 25-a ediție a Festivalului Internațional "George Enescu" ce a marcat și 140 de ani de nașterea compozitorului. Tot entuziasmul acumulat de-a lungul serilor a fost curmat de seria de vești sumbre primite în aceeași zi. Va fi ultima ediție? Paradoxal, atâtea aniversări și amintiri de neuitat, dar la gongul final s-au adunat mai multe incertitudini ca niciodată, pentru nivelul la care a ajuns, acum, festivalul. Cel mai important eveniment cultural al României a rămas suspendat în aer. Fără directori artistic și executiv, fără schița line upului pentru 2023. Practic, următoarea ediție de festival nu există. Energia strânsă în toate aceste seri, energie cu care am învins oboseala fizică, aproape s-a evaporat. Dar voi reveni în detaliu după prezentarea ultimei, poate ultima…, săptămâni de festival. ​Festivalul George Enescu.



Maeștrii cântăreți. Premiere naționale și mondiale.

La Sala Palatului, Orchestra Radiodifuziunii Ungare prezentă în premieră, din câte știu. În seara în care am văzut-o, a dirijat Christian Badea. Toată lumea curioasă și în final foarte mulțumită. Concertul în la minor pentru violoncel și orchestra op 129 de R. Schumann. La momentul scrierii, Schumann a fost într-un moment plin de inspirație, terminând totul în două săptămâni. Violoncelul este protagonistul pe tot parcursul, orchestra fiind ca razele soarelui care luminează pământul. Melodia caldă și intens plină a violoncelului se derulează dezvăluind o bogăție de accente susținută de un sunet orchestral omogen tonal. În mișcarea centrală, concertul atinge momentul celui mai înalt lirism, realizat printr-un dialog între solist și acordurile instrumentelor de suflat, pe un acompaniament susținut de viori. Apoi vine rondò, o pagină pe cât de dificilă tehnic pentru solist, pe atât de strălucitoare și imaginativă din punct de vedere estetic și de natură să amintească de visătorul compozitor. Violoncelul nu își pierde niciodată impulsul și își revendică aproape cu forță drepturile, mai ales în cadența care nu este marcată neapărat de virtuozitate și care, însoțită de acordurile șoptite ale orchestrei, încheie concertul foarte tonic. Kian Soltani este un mare violoncelist care a cântat nu numai cu priceperea sa, dar și cu sufletul.

Iar Christian Badea a dovedit, încă odată, că indiferent ce orchestra are în față,
poate scoate tot ce e mai bun iar ca acompaniator, să ofere publicului cea mai senzorială experiență. Béla Bartók, 140 de ani de la naștere, a fost omagiat prin interpretarea lucrării Suita Mandarinul Miraculos. Compusă în timpul gripei spaniole, pe care a și contractat-o fiind nevoit să se mute la Budapesta, suita, la fel ca nenumărate alte opusuri din istoria muzicii clasice, n-a avut o istorie prea prietenoasă. Inspirația este furnizată de o poveste scrisă de Melchior Lengyel având ca temă puterea dragostei, dar totul îmbrăcat în sexualitate și violență. Trei răufăcători obligă o fată să seducă bărbați pentru ca aceștia să-i jefuiască. După încercări eșuate, ajung la cel cu bani, Mandarinul. Fata îi dansează cu un erotism forțat până când acesta cedează. Imediat răufăcătorii încearcă să-l jefuiască și pentru că nu reușesc, încearcă să-l omoare. Fără succes. Fata cere să fie lăsat și, odată eliberat, o îmbrățișează cu pasiune și moare. S-a transformat într-un spectacol, dar, la fel ca Stravinski, venise prea devreme cu această muzică. Uvertura este plină de vigoare și dinamism sugerând mediul urban în care acțiunea se desfășoară. Apare și fata, pe sunete melodioase de clarinet, apoi fiecare personaj este prezentat prin partitura unui instrument. Totul crește în tensiune, ca și acțiunea, ritmul devine cardiac pregătindu-se de deznodământ. Desigur, nu neapărat fiindcă orchestra era chiar maghiară, dar interpretarea a fost superbă. Dramatism și vivacitate, pasiune și sentiment în relația celor doi. Programul s-a încheiat cu uvertura operei Tannhäuser, din nou Wagner. Sigur că e o cutumă, se asimilează muzica wagneriană cu BIG -orchestra, volum, putere-, dar uneori "big" nu este de ajuns. Maestrul Badea a dat exact încărcăturile instrumentale care fac muzica wagneriană măreață fără să forțeze nimic, rotunjind sunetul alămurilor și dând viorilor ceva eteric.







La Ateneu, următoarea zi, a fost recitalul sopranei Sonyei Yoncheva
acompaniată la pian de experimentatul Malcolm Martineau. Pentru recital Sonya a ales un repertoriu francezo-italian. Dacă operaticilor le e foarte bine cunoscută pentru repertoriul de operă, din numeroasele apariții de pe scenele teatrelor internaționale, cântecele din creația franceză au fost surpriza. Primul ales a fost Henri Duparc cu patru cântece de factură romantică care i-au pus în valoare frumoasele nuanțe din voce și pasiunea din interpretare. A urmat Hai Luli compusă de Pauline Viardot, o bijuterie muzicală de o tristețe sfâșietoare. Schimbând registrul, Sonya ne-a lăsat cufundați tot în farmecul muzicii franceze cu trei compoziții semnate Ernest Chausson. Sublime tușe de culoare și fremătătoare sentimente. Tot în franceză, dar scrisă de un italian, Donizetti, Depuis qu`une autre a fost cântecul cu care am început să o recunoaștem mai mult așa cum o știam. Iar cunoscutul Les filles de Cadix de Léo Delibes a încheiat prima parte. După pauză, compozitorii italieni au revenit în forță. Puccini cu patru cântece, cu linii melodice mai apropriate de arii în care cerințele vocale cer o schimbare majoră. Chiar mă gândeam că fără pauze instrumentale nici nu va putea face față până la capăt. Evident, impresia a fost puternică. Au urmat trei compoziții Giuseppe Martucci și Francesco Tosti, ultimul cu compoziții canțonetiste, ceea ce i-a dat Sonyei și o lejeritate în mișcarea scenică. Încheierea, cumva logic, Verdi, incluzând și aria de concert Ad una stella (Către o stea), cea care dă titulatura programului. Desigur, și privați aici de voci frumoase și convingătoare, cu mici excepții, publicul a fost foarte generos în aplauze iar diva și mai generoasă în bisuri, 3. Boema - Donde lieta usci…, Carmen- Habanera, Manon - Adieu, notre petite table.


În aceeași zi, la Sala Palatului începea călătoria alături de ORCHESTRA ACADEMIEI NAȚIONALE SANTA CECILIA DIN ROMA, dirijor DANIELE GATTI.
Două seri supreme, cu majuscule. Un vis. Prima seară, Simfonia nr. 4 în mi minor de Enescu. Doar pe jumătate sînt măsurile puse de însuși Enescu, restul a fost completat de enescologul Pascal Bentoiu. O compoziție în care simți pasiunea lui Enescu și preocuparea pentru forma muzicală până în cele mai adânci străfunduri. Aproape, chiar dacă nu ți-ar spune cineva, simți că e o lucrare enesciană, bogăția cromatică, toate acele atingeri și subtilități folclorice pe care deja le cunoști. Maestrul Bentoiu a continuat în același spirit iar încheierea e maiestuoasă. Gatti a oferit o interpretare magistrală. Există un know how, o magie prin care acesta știe să ajungă la sufletul ascultătorului și dacă acesta ascultă pentru prima dată lucrarea sau mai ales. E adevărat, acest opus e mult mai texturat decât primele trei simfonii și, prin urmare, mult mai ofertant. A urmat Concertul în sol major pentru pian și orchestra de Ravel, la pian Jean Yves Thibaudet. Este un concert scânteietor. Un fusion de muzică tradițională, jazz, clasic și baroc. Foarte antrenant, lucru care poate dăuna pentru că te poate prinde doar ritmul și tehnicitatea. Dar nu s-a întâmplat așa. Cei doi au ales tensiunile, accentele, lirismul, nuanțele cele mai potrivite ca întreg concertul nu numai să te prindă, dar să-ți taie și răsuflarea. Seara s-a încheiat cu Marea. Trei schițe simfonice: Din zori până la amiază pe mare, Jocul valurilor, Dialogul vântului cu marea de Claude Debussy. S-a mai cântat în festival, dar nu cred că l-am auzit vreodată interpretat atât de pictural. Greu de descris în cuvinte. Este acel timp în care respiri odată cu muzica, de fapt, e o senzație bizară, muzica vine din tine. Levitezi. Iar bisul, ca o carte de vizită, Wagner – preludiu act 3 din Maeștrii cântăreți din Nürnberg (Roma, maybe?!)

A doua seară s-a deschis cu Simfonia nr.3 în Re major D.200 de F. Schubert.
Foarte haydiniană în melodicitate, iar ritmurile și strălucirea îți aduc aminte de Mozart și Beethoven. Plină de prospețime, robustă, cantabilă, jucăușă, cu "pase" permanente între partide, cu amețitoare scări și ecouri. Dacă e dirijată impecabil, ai senzația că simfonia e persoană vie. Asta a făcut Gatti și OANSCR. Punctul culminant al călătoriei era Simfonia a 4 de Mahler, solistă Rachel Harnich. Simfonia a patra este una dintre cele mai melodioase, având acea putere de a liniști, de a te trimite în locuri paradisiace. Îndesată cu romantism, exuberanță, mix de stiluri și genuri, suprapuneri de stări de spirit contrastante, simfonia îți testează pe parcurs toate limitele sufletești. Chiar din descriere îți dai seama că orice "scăpare" va muta cu totul în alt loc simfonia sau o va face plată. Gatti și orchestra au reușit contrariul. Atâta frumusețe greu de aflat pe pământ. Sînt convinsă că, mulți dintre cei prezenți s-au dus acasă direct să mai asculte Mahler 4, desigur, cu riscurile de rigoare.





La Ateneu, o prezentare specială, emoționantă, a premierei operei Lulu de Alban Berg.
Orchestra de camera a Filarmonicii Transilvania din Cluj Napoca, pentru prima dată într-o astfel de ipostază, la pupitru aflându-se Lawrence Foster, primul director artistic al Festivalului Enescu. Néstor Bayona pianist și dirijor asistent. În scurtul speech din deschiderea actului al II-lea, Foster și-a cerut scuze că e nevoit să dirijeze de pe scaun, dar după patru luni de spitalizare din cauza Covid 19 (înainte de apariția vaccinului), a fost atât de slăbit încât nu s-a refăcut nici până acum. A adus și un emoționant elogiu lui Mihai Constantinescu, directorul festivalului. Lulu vine pe linia femme fatale din La Traviata -Violetta, Manon, Carmen și ce știm din poveștile acestora, decadență, iubiri neîmplinite, chiar crime. Povestea este inspirată de Frank Wedekind, devenit foarte cunoscut la noi prin montarea de mare succes Deșteptarea Primăverii, de la Teatrul Mic. Berg n-a reușit să termine și al treilea act. La București a fost prezentată doar verisunea finalizată, cea în două acte. Lulu este protejata Dr. Schön, dar cade repede în păcat și cu alți bărbați. Unul dintre aceștia fiind chiar pictorul care îi face portretul. Soțul o surprinde și în urma șocului moare. Pictorul îi devine soț și îi și alege un nume nou, Eva. În poveste apare Schigolch un bătrân misterios despre care nu se știe nimic. Între timp, protectorul își îndreaptă atenția spre o femeie bogată cu care vrea să se însoare. Într-o răzbunare meschină, îi povestește pictorului trecutul lui Lulu. Acesta nu face față celor auzite și se sinucide. Lulu își regândește viața și devine dansatoare într-o musical scris de fiul protectorului, Alwa. Văzând-o în această nouă ipostază, Schön realizează că nu poate trăi fără ea. Lulu, însă, se răzbună pe el alegându-l pe fiul lui iar amenințările acestuia îi aduc sfârșitul. Lulu îl împușcă strigând "singurul pe care l-am iubit". Este încarcerată imediat, dar contesa Martha Geschwitz și Schigolch îi facilitează evadarea. Alwa, deși pus în garda de tatăl său, hotărăște să fugă cu Lulu. Muzica este copleșitoare în varianta completă, aici a fost folosită o formula redusă, care, deși nu are bogăția uriașă a orchestrei complete, a fost perfectă pentru sala Ateneului și pentru a pune în valoare complexitatea partiturii din spatele vocilor. De altfel, voci foarte bune. Soprana Annika Gerhards a fost superbă în rolul Lulu. O interpretare puternică dublată de o mimică expresivă. Versatilă în fiecare scenă, cu accente grave și acute strălucitoare. Despre fiecare dintre cei prezenți pe scenă se poate vorbi foarte mult și la superlativ. Și, sigur, nu putem să nu amintim de vechea și simpatica noastră cunoștință basul Paul Gay, dresor/atlet. Importantă a fost însă chimia vocilor perfect dozată și mai ales blendingul cu orchestra. Iar în această companie, prestația Filarmonicii clujene este numai de lăudat. Urike Helzel-Contesa Martha Geschwitz (mezzosoprană), Alexander Kaimbacher - Walter Schwarz, un artist (tenor), Jochen Schmeckenberger- Dr. Ludwig Schön (bariton), Charles Workman - Alwa (tenor), Roman Astakhov - Schigolch (bas), Jozef Benci- Dr. Goll, Ofițer medical (rol vorbit)/directorul teatrului (bas), Ilseyar Khayrullova elev/garderobier (alto)

Ultimele două concerte de la matineu au fost din sfere total diferite.
Sâmbătă, concert cu muzică de Bach & Sons. Bach contemporanul tuturor. Spuneam pe parcurs că Bach ascultasem doar la bisuri și Patimile după Ioan. Iată, în penultima zi a festivalului Orchestra Controcorrente a avut program full Bach. Programul anunțat a umplut micuța și cocheta sală Auditorium. Interpretată chiar la instrumente vechi, clavecine, flauto dolce, flauto traverso etc, programul a fost un fel de escape reality la propriu. Cu niște muzicieni, pur și simplu, îndrăgostiți de muzica pe care o cântau publicul prezent a trecut repede într-o stare de reverie. Andreas Staier un maestro al clavecinului ne- a demonstrate de ce Bach este actual. Fiecare solistică a adus un plus de farmec unei dimineți excelente. Să nu uităm nicicând să-l iubim pe Bach!

A doua zi, Orchestra Simfonică WDR Koln, Chamber Players,
a revenit la programul Enescu și contemporanii. În program ne-am reîntâlnit cu Zemlinsky, Cvintetul de coarde, după triumful operei Piticul. Un amestec de vechi și nou foarte melodios, același dramatism și elocvență muzicală emoționantă. Interpretarea a avut expresivitate și măreție. A urmat Enescu cu Cvartetul de coarde în sol major nr. 2. Nu este o lucrare pe care să o parcurgi o singură dată. Este foarte sofisticată cu multe schimbări timbrale și de ritm, s-ar putea ca la prima ascultare să pară chiar obositoare. Subtilități melodice pe care dacă nu le "prinzi" pierzi mult din puterea acestui opus. Concertul s-a încheiat cu Cvintetul de coarde în sol major de J. Brahms. Melodios, fluent, chiar exuberant când vine vorba de influențele populare. La alegerea foarte bună a programului s-a adăugat o interpretare curată, coerentă și pasională.





Ultimul concert din seria Muzica secolului XXI,
a fost susținut de Orchestra de Cameră Dogma condusă de carismaticul concertmaistru Mikhail Gurewitsch. Chiar dacă lumea n-a venit ca la Avishai, pot să spun că au avut de pierdut. Atracția a fost celebra acordeonistă Ksenya Sidorova care a prezentat Efrem Podgaits - Viva Voce – Concertul nr. 2 pentru bayan. O adevărată încântare și un privilegiu. Solista este foarte solicitată de mai toate marile orchestre din lume. Fiecare lucrare a beneficiat de prezentarea lui Gurewitsch. Grupul este solicitat pentru înregistrari de coloane sonore, lucrând cu compozitori cunoscuți. Unul dintre aceștia e Michael Nyman (The Piano, Gattaca) a cărui compoziție When Ingrid met Capa a fost prezentată în program. Un program "cinematografic" prin stilurile abordate și mesajele transmise. Cu alte cuvinte, seria s-a încheiat perfect.

Nu promitea mai mult decât că ar fi un concert în care Capriccio Quartet
și invitații cântau niște bucăți muzicale, conform set listului, dar s-a dovedit, în final, a fi o foarte interesantă incursiune în viața și personalitatea lui Enescu. Conceptul artistic îi aparține violonistului Nicolas Dautricourt. Lui i s-au alăturat Valentin Șerban, propaspătul laureat al concursului de vioară Enescu, Răzavan Popovici (SoNoRo) -violă și Valentin Răduțiu, alt laureat – violoncel. Așa am pornit în călătoria în timp, unde povestitori erau chiar interpreții, readucând la viață momente din biografia lui Enescu și întâlnirile acestuia cu contemporanii. Foarte inteligent construit. Chiar dacă unii ar putea spune că puteau apela la actori, după experiența total neplăcută cu Vlad Ivanov, nu neapărat numai din vina sa, interpretările lor au dat multă căldură și ingenuitate întregii întreprinderi. Dintre momentele muzicale, multe și reușite, aș alege compoziția tânărului George-Ioan Păiș (27 de ani) - Amintire deformată, lucrare comandată special pentru acest proiect, câștigător Premiul de Compoziție oferit de Institutul Francez din România și de Château Pape-Clément. Foarte frumoasă, luminoasă, cu o plasticitate specifică mai degrabă lucrărilor de maturitate, sound proaspăt. Și, normal, punctul culminant Octetul pentru coarde op. 7 de Enescu. Este una dintre cele mai frumoase lucrări de muzică de cameră, te poate face să te îndrăgostești de muzica clasică, îți transmite forță prin frumusețe. E o compoziție de tinerețe, cântată de tineri, uneori poate puțin prea avântat, dar fiind mult prea perfectă, mai că nu s-a simțit.

La Ateneu, seria s-a încheiat en fanfare. LES ARTS FLORISSANTS, dirijor WILLIAM CHRISTIE,
au prezentat Händel, Partenope, HWV 27, în versiune semi-stage. Este o operă comică, în care sîntem martorii unor complicații în dragoste cauzate de confuzii provenite din deghizări, totul învârtindu-se în jurul pretendenților ce aleargă după inima reginei Partenope. Simplu. Opera este însă un carusel de superbe arii și momente orchestrale strălucitoare. Avem de-a face cu un ansamblu expert în muzică barocă, angajat în asta cu o pasiune nebună pe care o transmit și publicului. Partea necunoscută erau interpreții. Toți de la Academia pentru tineri cântăreți de muzică barocă Le Jardin des Voix, cel mai în vârstă având 28 de ani. Dar aici a intervenit și marea surpriză. Voci bine definite, dedicați, cunoscători ai muzicii baroce cu o coloratură superbă, fără să-și piardă respirația pe drum. La acestea s-au adăugat regia, Sophie Daneman, coregrafia, Christophe Garcia. O montare deșteaptă, distractivă, în consonanță cu subiectul, dar nu exagerată. Dintre cei șase, probabil, cea mai puternică impresie au făcut-o soprana Ana Viera Leite, în rolul reginei Partenope și contratenorul Huge Cutting, Arsace. Orchestra a strălucit atât în pasajele exclusive cât, mai ales, în acompaniamentele ariilor. Aplauzele au început înainte să se stingă ultima notă. ANA VIEIRA LEITE Partenope (soprană), HUGH CUTTING Arsace (contratenor), ALBERTO MIGUELEZ ROUCO Armindo (contratenor), JACOB LAWRENCE Emilio (tenor), HELEN CHARLSTON Rosmira / Eurimene (mezzosoprană), MATTHIEU WALENDZIK Ormonte (bariton)



Seria Mari Orchestre a fost încheiată, conform tradiției, cu Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam.
În prima seară, dirijor a fost Alan Gilbert, solist pianistul Kirill Gerstein. Programul ne-a introdus în lumea compozitorului danez Carl Nielsen cu Uvertura Helios și Simfonia nr. 5, op. 50. Uvertura, așa cum sugerează și numele, este o compoziție luminoasă, cu un sens al optimismului, o melodicitate specifică romantismului. Simfonia are un registru sumbru, o structură densă, cu modulații tonale, armonice plăcute, ritmuri apăsătoare. Ultima mișcare aduce însă nota de optimism de care aveam nevoie. Între cele două compoziții, am primit două reprize de pian (fără bis) Burlesca în re minor pentru pian și orchestră TrV 145 de Richard Strauss și Rapsodia pe o temă de Paganini op. 43 de Rahmaninov. Amândouă opusurile au în comun virtuozitatea, dar folosită în sensuri opuse. Pentru prima lucrare, ea aduce lumină, poftă de viață, armonie. Pentru cea de-a doua lucrare, pasajele transmit frământare, melancolie. Orchestra a condus fidel solistul căruia deja îi apreciam valoarea, dar acum, în acest compozit, ne-a ridicat și mai mult ștacheta. Nielsen ar fi avut de ce să fie mulțumit, Gilbert a surprins și redat fidel partitura. În ultima seară de festival, poate ultima forever, Daniel Harding a fost la pupitrul Orchestrei Regale. Concertul a început sublim cu Pastorale-Fantaisie de Enescu și a continuat cu Uvertura la opera Tannhäuser. Din păcate, aici partida de suflători ne-a lăsat puțin descumpăniți, nu pentru că auzisem ceva mai bun înainte, ci, că, pur și simplu, nu a mers. A urmat Bruckner Simfonia nr. 7 în mi major, WAB 107. Este o compoziția simfonică grandioasă, o abundentă revărsare melodică și un lirism calm străbat simfonia. Ascultând-o e ca o imersiune la mare adâncime. Confluențele partidelor sînt un fel de inginerie aeronautică. Dacă ratezi ceva, ratezi cam totul din mișcarea respectivă. Nu, Harding n-a ratat, dar nici nu m-a cufundat. Am simțit valurile de sunet, dar nu am reușit să mă arunc în ele, parcă, undeva, se spărgeau prea repede. Altfel, bine executată, dramatic interpretată, momente strălucitoare pentru care s-au și primit aplauzele cuvenite. În mod normal, aș spune că ne mai citim la ediția următoare, dar nu vreau să fiu acuzată că distribui informații false!?

Despre viitor? Scurtă istorie postdecembristă a festivalului
Pentru că s-ar putea să nu mai avem ocazia, să vedem totuși cum, cine, ce a fost în spatele a ceea ce astăzi, cu mândrie, numim brandul cultural al țării, Festivalul Internațional "George Enescu". Un lucru e sigur, nu s-a făcut singur. În anul de grație 1990, un angajat din ministerul culturii, pe nume Mihai Constantinescu și cu o colegă, ajung în biroul ministrului de atunci, Andrei Pleșu, să îi propună resuscitarea Festivalului și concursului Internațional "George Enescu". Ministrul Pleșu nici n-a clipit. Și așa, în 1991, a fost pusă prima bornă. A fost, într-un fel, și premonitoriiu vizavi de cum avea să se desfășoare scenariul până în ziua de astăzi. Multă perseverență (a se citi, uneori, umilință) în obținerea finanțării, greutăți organizatorice, unele cauzate de situații politice (cum a fost refuzul participării lui Menuhin pe motiv de mineriadă), altele cauzate de neîncredere în "seriozitatea" balcanică etc. Mihai Constantinescu, pe atunci tânărul, este aruncat în luptă la conducerea Artexim - organizatorul festivalului, pentru a începe construcția a ceea ce avea să devină cel mai puternic brand de țară. Totul a mers extraordinar de greu. Următoarea ediție postdecembristă, cu chiu cu vai, are loc de abia în 1995.

Vă dați seama ce minister al culturii am avut dintotdeauna?
Flegmaticii pot replica, stai, n-ai văzut pe cei de la transporturi! Ediția marchează și revenirea marelui Yehudi Menuhin în țara lui Enescu, ca președinte de onoare. În sfârșit, venirea lui Caramitru la Cultură a dat ceva mai multă speranță. Acesta chiar îi prezintă lui Mihai Constantinescu pe legendarul, de-acum, dirijor Lawrence Foster, care devine în 1998 Directorul Artistic al festivalului, cel care a creionat și forma actuală, a creat o personalitatea acestui festival, dezvoltată de cei ce au urmat. Primii zece ani au avut un demaraj greu, îngrozitor, culmea, greutățile majore venind din interior. Începând cu ediția din 2001, festivalul a început să-și consolideze poziția. Guvernul de atunci a decis că Festivalul va intra sub jurisdicția sa, ceea ce a facilitat accesul la zonele păstorite de acesta, cum ar fi aeroportul, de x. Cu perseverență și profesionalism, mica echipă Artexim a crescut an de an festivalul. L-a pus pe lista marilor destinații culturale, l-a făcut interesant pentru melomanii din toată lumea și pentru toți cei implicați în lumea muzicală, artiști, critici, impresari. Părea că fusese un moment de declic și pentru clasa politică, mai ales că, în momente de cumpănă nu s-a atins de subvenție. Bugetul festivalului a sfidat chiar criza financiară, adăugând serii noi, locații noi. Totul bine și frumos până când, brusc, în 2013 era să se înece în propria criză – autocriză! Deși planeta depășise de mult vârful crizei, guvernul de atunci spunea despre finanțare că "este un buget impresionant și pentru o țară bogată"! (pam-pam) și cu sfaturi gen "întâi să existe banii și după aceea faci contractele", dovedind, încă odată, că tocmai statul habar n-are de logistica unor asemenea evenimente. Atunci s-a îmbogățit și folclorul cu tot felul de trăznăi rostite de nume mai celebre decât ale noastre sau ale artiștilor invitați, gen, cât costă festivalul și cât kilometrul de autostradă sau cine e Barenboim de ia atâția bani?!!! (era vorba că ține doar două concerte) și foarte multe altele.

Săracii! Era clar că ei, nici nu știau cu cât finanțează instituțiile culturale din țară,
alea pe care nu le vede mai nimeni, darămite ce bugete sînt în afară pentru festivaluri de o asemenea prestanță. Dar cu date explicative voi reveni. Ce s-a întâmplat? Rapid, pentru că festivalul avea să aibă loc peste câteva luni, s-a decuplat concursul și s-a redus durata. Atâta s-a putut. Anul acesta, fiind și an aniversar, s-a revenit la formatul de patru săptămâni. Mihai Constantinescu, plecat "la luptă" cu ceva experiență de impresariat artistic, cu cunoștințe muzicale, a absolvit Conservatorul, a pornit într-o călătorie "Into the Wild, mai degrabă. Doar dorința de a construi ceva de care tot românul să fie mândru l-a ținut și l-a îndreptat. Mulți vor zice că trebuia să-și dea demisia. Asta e cel mai simplu, poate face oricine, dar trebuie să fii și construit să nu-ți pese. Ori un om care iubește muzica clasică e construit să nu cedeze ușor. E evenimentul de care românii de oriunde sînt mândri pentru că o lume întreagă îl apreciază. Muzicienilor străini li s-au alăturat orchestre românești care, îndrumate de mari personalități, au oferit spectacole memorabile de-alungul timpului, dându-le șansa să treacă peste diversele complexe ce apar din cauza lipsei de confruntări la nivel înalt.

Tot ce noi vedem și auzim are în spate un travaliu imens.
Logistic și artistic. Am mai explicat în articole anterioare că, la acest nivel, programările merg pe minim 3 ani înainte, iar pentru staruri ajung chiar la 5. Ele nu se văd. Toate datele rămân confidențiale până în momentul în care contractorul le face publice. Asta face și mai anevoioasă antamarea, precontractarea, orice aranjament. Mai ales că, nu e ca în fotbal, cine dă mai mult. Nu de puține ori, pentru a obține un contract, trebuie să te întâlnești personal, iar gura lumii spune că, nu de puține ori, Constantinescu a făcut deplasarea pe banii proprii. Dar, probabil, ne va spune vreodată, cel mai greu a fost cu obținerea finanțărilor, și acelea în ultima sută de metri, chiar și după ce festivalul își dovedise puterea de brand național. Nimeni n-a înțeles cum stă treaba cu bugete multianuale, ba, unii n-au înțeles nici care e treaba cu Festivalul, n-au înțeles de ce ar trebui o sală de concerte, n-au înțeles…., de fapt, nimic.

31 de ani în care a construit cu minuscula sa echipă permanentă și voluntarii,
adăugând cărămidă peste cărămidă, făcând față tuturor adversităților, practic, reconstruind mândria unei țări cu modestie și iubire. Întrebarea logică ar fi, dar ministerul ce-a făcut? Păi, anul acesta, a semnat pentru bani cu trei luni înainte de festival iar șeful său a fost la două concerte în festival și n-a vorbit nimic de viitor cu Directorul Festivalului. De curiozitate, să vă uitați și pe pagina de fb a ministerului să vedeți cum e reflectat festivalul. Acolo nici nu s-a terminat.

Pe scurt, ajungem la ediția din 2021, a 25-a, când aflăm că nici Mihai Constantinescu nu va mai continua, de Jurowski știam de la ediția trecută.
Mulți vor spune, ok, la un moment dat trebuia să se și pensioneze. Corect. Dar că doar să îi trimiți un plic, să nu desemnezi pe nimeni să preia frâiele, nu vorbim de festivalul de la Dâlga, să nu marchezi printr-o miniceremonie încheierea unui mandat de succes, să nu îi mulțumești public, să nu îl decorezi (adevărul e că la ce nume se găsesc acum pe listele de ordine și decorații, e mai bine să nici nu fii pe ele), să nu îl lași nici pe el să pună pe cineva pe care l-a pregătit, doar pentru că sinecuriști, oportuniști așteaptă la ușă, parcă nu se face? Știm deja, sînt mulți habarniști care îi vizează postul, au mai fost și în trecut, până când au văzut că e vorba de o Golgotă și nu de un loc călduț, monden, că ești, de fapt, un Sisif. Au fugit singuri. În concluzie, cum spuneam, pentru ediția 2023, n-avem director executiv, n-avem director artistic (am scris deja de fonfleul cu Cristian Măcelaru care a și plecat val…), n-avem niciun line up de lucru cu pre-contracte (normal, noul director artistic poate avea o altă viziune) și, bineînțeles, n-avem nici buget. Și da, nu va fi nici sală nouă, nici renovată Sala Palatului. În această conjunctură, Mihai Constantinescu, într-o ultimă conferință de presă, a ținut să mulțumească PUBLICULUI all time. Chiar și în acest an de pandemie, când situația a cerut în mod expres certificatul de vaccinare, doar un procent neînsemnat s-a dovedit că nu-l are. Au urmat mulțumirile pentru echipă, min. Sănătății, DSP etc. tot ce intra sub umbrela asta a siguranței sanitare, presei. Și noi îi mulțumim și îi sîntem recunoscători. Publicul. Chiar și cei care, mai mult ca sigur, nici nu știa cine e, dar apreciau ce se întâmplă. Până acum, totul a decurs conform tiparului clasic politicianist. Nu-i mulțumești celui care muncește, dacă poți, nu vorbești despre/te porți urât/ignori. Lași totul suspendat/amânat pe mâine că, poate nu se bagă de seamă sau se uită. Dacă te întorci la locul faptei pentru că te presează opinia publică, dar iese mai nimic, dai vina pe greaua moștenire. Nu dau soluții, nici sfaturi, costă, dar e clar că, în acest moment, soluția, ca să nu ajungem de râsul lumii (ca în 2016), poartă numele Mihai Constantinescu!

Care e treaba cu bugetele?
Gândirea filosofică, de-a dreptul, despre bugetele culturale e cumva sintetizată mai sus, în 2013. Chiar și așa, mi-e greu să înțeleg cum politicienii, care se cred cei mai dintre cei mai și care se uită cu jind la Putin și Orban, Viktor, nu s-au prins ce fac aceștia? Contestații de serviciu, sancționații Europei și ai lumii etc. Oamenii au realizat că, singura șansa de a face impresie în elite, este cultura. Ok, masele le păcălești cu pâine și circ, de-aia s-a pus Putin pe găzduit Cupă Mondială de Fotbal, JO de iarnă, Orban e cu handbalul, natația etc. Dar în rest, respectul și mândria le poți atrage (nu înseamnă că vei câștiga) doar prin cultură. Și așa, Putin a dat sute de milioane de euro pentru renovarea Bolșoi ca acesta să devină cel mai strălucitor, la propriu, teatru din lume, a renovat tot ce se putea renova, a construit alte săli noi-nouțe, a resuscitat concursul Ceaikovski, subvenționează toți artiști mari cotați în străinătate și care îi sunt fideli lui, normal. Orban, idem. Renovează tot, adus în tehnologiile sec. XXI, construiește săli noi. Cea mai cunoscută melomanilor de la noi e Müpa (sala Béla Bartók). De ce? Pentru că în afara transmisiilor online de concerte, acolo se organizează anual festivalul Wagner Days, unde poți merge dacă prinzi bilete. În fiecare an tot canonul wagnerian se cântă la Budapesta ca la Bayreuth. Da, oamenii și-au propus să concureze în direct și la ore de maximă audiență. Nu știu să spun dacă și Orban e vreun wagnerian nemărturisit. Zboară nu zecile, ci sutele de milioane de euro pentru a face evenimente de răsunet internațional. Iar expunerea propriilor muzicieni îi forțează și pe aceștia să-și ridice ștacheta. De altfel s-a văzut la și în Festival. Și mai știu ceva cei doi. Nu se bat cu pumnii în piept, ca instituții finanțatoare, și nu ies apar neapărat în față, cum se obișnuiește pe la noi. Aproape te bufnește și râsul când vezi în headerele afișelor, logo-urile primăriilor, ministerelor etc, de parcă ar fi fost vreo șansă, dacă statul nu era finanțator, ca acele entități să existe.

La noi, se rostogolește mitul finanțării de nu știu cât timp.
Că politicienii habar n-au, nu e o noutate, mai grav e că din rândul oamenilor de cultură apar asemenea inepții, desigur, din ignoranță, din invidie, na, se vede mai ușor mediocritatea când publicul e expus la artă de valoare indiscutabilă. Când salariile erau mici, credeam că e și vorba de bani. Dar după ce Vulpescu le-a mărit salariile că unii câștigă acum mai mult decât omologii din vest, dar nefăcând nimic sau făcând prost, ei persistă în aceeași demență. Un coleg mai conștiincios, Alexandru Pătrașcu, pentru a veni în sprijinul politicienilor, le-a făcut calculul să nu mai piardă vremea sau să fie păcăliți de habarniști. Astfel, subvenția festivalului din 2019 este cu 32,4 % mai mică decât cea a Filarmonicii George Enescu (media), iar față de Opera Națională Română bugetul festivalului reprezință doar un sfert!!!! Raportând artistic, spectacole, vorbim de aproximativ același număr de spectacole. Valoric nici nu pot fi comparate. Cu încasările de pe bilete nu mai insist că e la mintea cocoșului că cele din festival sînt net superioare. Despre subvențiile din alte state dacă aș da exemple doar din Germania, ministerul culturii de la noi ar trebui desființat. Am mai spus, bani în cultură sînt. Mulți. E adevărat că nu există un sistem de finanțare al culturii, un sistem de punctare cum e în țările civilizate. De x, în Dusseldorf orchestra simfonică este și orchestra operei. Pentru a primi un anumit tip de finanțare, A-class, trebuie să aibă un minim de cinci concerte săptămânal. Există niște mecanisme și niște evaluari. Dacă cânți prost nu te vor finanța doar că îți faci numărul de concerte. La noi, alocarea e discreționară și neprofesionistă iar independenții nici nu sînt băgați în seamă. Statul înființează entități, chipurile culturale, fără discernământ, reduc finanțarea altora după ureche (vorbim de toate artele spectacolului). La primării, la consilii județene, minister etc fiecare dă bani după capul și neștiința sa. O risipă monumentală. Un subiect vechi, despre care s-a mai scris. În aceste condiții să vii spui că subvenția festivalului Enescu e un lux, e o blasfemie. Ceea ce este de neacceptat, sau a fost, cine știe, este ca Festivalul George Enescu să primească acordul financiar cu câteva luni înainte de începere. E o hărțuială de-a dreptul. Dar stai, în 2022 e și Concursul international "George Enescu".

Cât și când îl iubim pe Enescu?

Păi, atunci când ne putem mândri că sîntem români ca el. Nu intră în discuție cei care se bat pentru el. Dacă e să o amintim doar pe pianista Raluca Știrbăț- promotoarea proiectului de renovare a casei lui Enescu din Mihăileni. Sau Eugen Ciurtin, acest nou Don Quijote sau ultim cruciat, care de îndată ce a aflat că în timpul festivalului Enescu va avea loc o licitație cu documente și obiecte ce au aparținut compozitorului, a început o muncă de detectiv-istoric-cercetător-muzicolog impresionantă, încercând să trezească interesul oficialilor în a stopa toată această posibilă "crimă". Nu există nimic care să certifice autenticitatea, prin urmare puteai să deduci că ar putea fi și o înșelătorie. Aș, ți-ai găsit! Liniște și pace, n-a trezit pe nimeni, ba, am aflat că nici ce se găsește în muzeul George Enescu nu e nepărat tezaurizat, poate nici inventariat. Mai pe șleau, (dar nu știți de la mine) episoadele de acest gen se pot înmulți iar dacă ești suficient de isteț și știi ce să sustragi, faci și bani.

La polul opus, avem emfaticii.
Nu mai departe, de ES ambasadorul nostru în Franța, în culmea fericirii, posta pe pagina dumnealui de socializare cum că Opéra national de Paris, Bastille, îl onorează pe George Enescu, deschizând stagiunea cu opera Œdipe. Foarte entuziasmat, ne-a prezentat parte din soliști și regizorul, numai că, în loc de Christopher Maltman în rolul principal, l-a pus pe Brian Mulligan din rolul lui Créon, ce-i drept, bariton și unul, și altul. Și mai rău, nu l nominalizează pe dirijor, Ingo Metzmacher, cel care, cu doi ani în urmă, a dirijat Œdipe la Salzburg, montarea care a înfierbântat planeta. Apropo și de discuțiile despre partitura completă/incompletă de la muzeu, Metzmacher a spus atunci că, a săpat mult pentru a avea partitura integrală a operei. E bine că, ES nu s-a întristat că ONB deschide stagiunea cu Tosca. Trimișii noștri în Germania, și mai rău, cred că nici acum n-au aflat că Œdipe "a rulat" la Komische Oper Berlin. Dacă ar fi fost după mine, profitând de transmisia online, aș fi dat sarcină de serviciu ca toți trimișii statului să promoveze festivalul zi de zi. Aș fi amenajat locuri publice unde să poată fi vizionat în aer liber. Și-așa, din ce vezi postat pe-acolo, nu pare să fi avut multe lucruri existențiale de făcut. Mă întreb cum se va mai întâlni președintele cu ambasadorul Franței și cum va mai trimite Macron mesaje despre Enescu-Franța-Romania, dacă nu va mai fi festival? Vor merge la o partidă de golf? E mult de discutat despre emfaza și ineficiența instituțiilor culturale românești și a oamenilor ce le păstoresc, de peste tot din lume sau de-aici. Funcționează după același tipar anost, nefolositor, sterp. Mai auzeam, mai demult, din alea cu strategie culturală și de patrimoniu, alte vorbe în vânt, echivalentul din construcții, când te apuci să ridici casa fără fundație. În fapt, tuturor le e frică să spună că fundamentul nu există, le e frică de scaune, de cărțile de vizită, de sinecuri, etc….

Da. Dar cam așa e. Dacă Festivalul international "George Enescu" va dispărea sau va deveni un festival de mâna a doua, ne vom mândri doar cu ce vor face alții cu muzica lui Enescu sau despre Enescu. Toată strălucirea obținută cu eforturi supraomenești va deveni istorie. Speranța moare ultima, dar deocamdată e fără speranță.


9624 de afisari



...
a.nonim [utilizator], Vineri, 1 octombrie 2021, 18:22
+4/6
Un festival de o asemenea anvergura presupune o planificare pe minim 2-3 ani in avans. Iar odata iesit de pe acesta piata, reintrarea va fi extrem de dificila. Sa fie vreo legatura cu declaratia recenta a unui organizator de evenimente cum ca bugetul Festivalui Enescu ar putea sustine toate festivalurile (asa zise) din Romania? Cati mici si bere se vor putea oferi in "festivaluri" si manifestari "culturale" locale din acesti bani...
Festivalul Enescu
Vasile [anonim], Vineri, 1 octombrie 2021, 20:01
+4/8
Trist, îngrozitor de trist. Dar nu nou.
Nu trebuie neapărat să cunoști detalii de organizare a Festivalului pentru a simți de mai mulți ani, prin ceea ce s-a scris, că Festivalul este în mare pericol, cu imensul preț pe care îl va plăti România prin uciderea lui. Nu netrebnicii de la Ministerul Culturii îl vor plăti. Și nici Președintele, Primul ministru, Guvernul, Consiliile județene, Primăriile. Ei vin și pleacă, după ce își ating scopurile, și nu îi interesează un imens și durabil prestigiu adus țării de Festival prin munca și sacrificiile Filarmonicii, celorlalte orchestre din țară, interpreților, dirijorilor și organizatorilor. Mă tem că nici nu sunt capabili să realizeze acest lucru. Mediocrizarea se întinde încet, încet peste întreaga societate. Vorbiți în mod firesc de un buget întins pe mai mulți ani și onorat potrivit calendarului Artexim. Cine să-l înțeleagă, să-l accepte și să-l respecte? Uitați-vă câtă jale este în țară în ultimele luni prin ceea ce s-a decis și se decide în cabinetele și sălile de la Cotroceni, Victoriei, Parlamentului și sediilor partidelor politice. Este oglinda a ceea ce i-a interesat și îi interesează. Vă puteți imagina ce sentimente domină la Bruxelles, Berlin, Londra, Paris, Washington și în alte capitale față de realitățile din România și față de clasa politică românească? Îmi veți spune că nu doriți să amestecați lucrurile. V-aș putea înțelege dar tot răul de aici vine.

Am admirat cronicile dumneavoastră la Festival. Prețuiesc și aceste „Finale” și vă mulțumesc.

Mă întreb dacă vi se vor alătura voci cu rezonanță din muzica, din cultura românească (din politică nu este nevoie deloc) în apărarea viitorului Festivalului.

Ce ar putea face admirabilul PUBLC al Festivalului pentru a nu ne lua „... gândul de la Festivalul Enescu pentru totdeauna?”

Vasile
inca 4 comentarii comenteaza