Festivalul George Enescu După ce a dus Rapsodia a 2-a a lui Enescu tocmai în Japonia, PAAVO JRVI s-a reîntors la locul faptei și a făcut-o în mare stil - Hotnews Mobile
1 € 1 USD 4,3869sâmbătă 27 nov 2021
PERSPEKTIVA

Festivalul George Enescu După ce a dus Rapsodia a 2-a a lui Enescu tocmai în Japonia, PAAVO JRVI s-a reîntors la locul faptei și a făcut-o în mare stil

de Dana Cristescu Marţi, 21 septembrie 2021, 19:55
- a A+
Imagine
Festivalul George Enescu. Pe măsură ce trece timpul, adică, zilele de festival, realizezi că, de fapt, singurele lucruri făcute serios, cu profesionalism, de valoare, se întâmplă doar în Festival Enescu’s Boxes, am putea numi sălile de desfășurare. Concept revers clișeizatului outside the box. Pentru că, înafara sălilor auzi, vezi doar lucruri trăznite. Gen, capitalismul presupune și faliment. Corect. Poate, din partea florăresei din colț, dar nu din partea unor firme cu cea mai mare cotă de piață și "supravegheate" cu sute de mii, poate milioane de euro pe lună!? E adevărat, în criza financiară, în SUA, marii mahări ai finanțelor au murit, da, dar asta pentru că ei declanșaseră criza. Iar dacă tot e numai pe legile pieței, supraveghetorul poate dispărea, se poate finanța cultura, de ex. Am mai auzit și că golful a devenit sport de masă făcând în ciudă fotbalului! Acum, fiecare poate alege. De exemplu, din banii de pe o crosă de golf poți cumpăra între 2 și trei abonamente la Festivalul George Enescu, spectacole timp de o lună cu cele mai bune orchestre simfonice ale momentului. Cronica festival George Enescu.


Mahler Dreamin’. Dimineți de vis. "Life was like a box of chocolates. You never know what you're gonna get" (Forrest Gump).

Da, este. Așa și cu zilele de festival. Descoperi noi arome în fiecare seară. Din nou, acum, un WKND plin de surprize, după o săptămână aberant de frumoasă. Nu voi mai folosi ordinea cronologică, voi începe cu seria Mari Orchestre. ORCHESTRA TONHALLE DIN ZÜRICH și pentru că, din prima seară, ne-a "supus" unei experiențe cathartice. PAAVO JÄRVI, simpaticul și carismaticul dirijor, după ce a deschis festivalul, a mers în Japonia, la Tokio, unde, cu NHK Sumphony Orchestra a cântat Rapsodia Română nr. 2 de George Enescu. Un Ambassador în adevăratul sens al cuvântului (bine, nu vă închipuiți că oficialii noștri (de acolo sau de-aici) au știut ceva, au promovat ceva, Nashi). Prima seară, Mahler- Simfonia nr.3 în re minor. Solist: WIEBKE LEHMKUHL alto, CORUL FILARMONICII GEORGE ENESCU, IOSIF ION PRUNNER dirijor, CORUL DE COPII AL RADIODIFUZIUNII ROMÂNE, RĂZVAN RĂDOS dirijor. Mahler intenționa să deseneze un fel de cosmogonie, un mare "poem muzical care îmbrățișează toate etapele dezvoltării în ordine progresivă", spunea el, progresând de la natura neînsuflețită la viața vegetală, la cea a animalelor, la om și până la îngeri. Iubirea lui Dumnezeu. În primul program apărea scris: "I. Pan se trezește: vine vara; II. Ce îmi spun florile din luncă; III. Ce îmi spun animalele; IV. Ce-mi spune noaptea (omul); V. Ce-mi spun clopotele de dimineață (îngerii); VI. Ce îmi spune dragostea (Dumnezeu)". O simfonie altfel, nu și pentru Mahler, din două părți, a doua parte formată din 5 părți. Ține o oră și jumătate și are, cred, tot. O arhitectură muzicală unică. O armată instrumentală ce multiplică fiecare secțiune, la care se adaugă vocea solo a alto-ului, corul feminin și corul copiilor. O construcție ce te ține aproape de paradis, pentru că muzica chiar așa și evoluează. De la o primă mișcare, cea mai lungă, o deschidere mai întunecată și în forță cu pasaje în tonalități joase, apăsătoare, pe violoncel și contrabass. O abordare spasmodică, pe alocuri încrâncenată, misterioasă. În partea a doua, se trece într-un alt registru. Melodicitatea își intră în drepturi, multe culori se rostogolesc și creează imagini de vis. Vocile intervin în a patra parte, vocea de alto interpretează Cântecului de la miezul nopții din Așa grăit-a Zaratustra a lui Nietzsche, urmată de Cântecul îngerilor, sunete de clopote, copii silabisind onomatopeic, o spațialitate sonoră înăbușitoare. Un crescendo emoțional natural, dacă n-ai ști că e scris de cineva, o încheiere optimistă, lină, frumoasă. O descriere scurtă de care nici nu ai nevoie, chiar și când asculți pentru prima dată simfonia. Mahler a avut darul sau știința de a compune o lucrare care merge direct la inimă. Iar Paavo Järvi a avut darul sau știința să ne-o "înfigă" în suflet. Cu fiecare notă, fie că era cântată de flaut, corn, vioară (Julia Becker, concertmaistru superbă în solo-uri), violoncel, tubă, clarinet, sau vocile, vocea puternică, distinctă și solemnă a solistei, vocile diafane ale copiilor, superbele intonații din corul femeilor etc. eram parcă înghițiți de o altă lume, plecam de aici. Nu mai e nevoie să descriu ce s-a întâmplat la final. Vălătuci de fericire se rostogleau deasupra sălii, iar mai târziu, în fața sălii.

Am văzut și români fericiți! God bless us! A doua seară, călcând aerul deja, bucuria a continuat. Aș face însă o precizare amuzantă. Sala a fost plină, cred că la capacitatea maximă a locurilor care puteau fi vândute (mai rar). Afișul o anunța solistă pe pianista Khatia Buniatishvili, dar pe ultima sută de metri, din motive medicale a renunțat și a fost înlocuită de Rudolf Buchbinder, beethovenianul. În pauză, am aflat că erau mulți cei care nu aflaseră de schimbare, alții care aflaseră, dar n-au renunțat, iar până la urmă toată lumea a fost fericită. Programul s-a deschis cu Simfonia nr. 1 în mi bemol major, op. 13 de George Enescu. Pascal Bentoiu, exegetul absolut al operei enesciene spunea, "Simfonia întâi e un uriaș strigăt de bucurie, o aspirație continuă către un ideal de frumusețe, lumină și adevăr, după care eroul aleargă cu o nerăbdare aproape metafizic." În partea întâi, ritmul este predominant, pregătind partea melodică din a doua. Aici, frumusețea și bogăția tonală inspiră multă liniște și meditație. Finalul este "viguros", dar nu strident, este o închidere rotundă, armonioasă, în stilul marilor simfonii. Järvi a condus orchestra ca un mare cunoscător al lui Enescu, un prieten pe care îl cunoștea mai mult decât din partituri.

De altfel, în scurta sa ședere a și vizitat Muzeul Enenscu de pe Calea Victoriei. Poate că acolo, în prezența obiectelor personale (câte mai sînt, dacă nu le vor înstrăina licitatorii "de bună credință" pe toate), s-a încărcat cu personalitatea și trăirile acestuia, acolo a primit însuflețirile maestrului care au făcut ca Simfonia să sune magistral, apoteotic.

A urmat, Concertul nr. 1 în do major pentru pian și orchestra, op. 15 de L.v. Beethoven, la pian RUDOLF BUCHBINDER. O lucrare în contrast și era interesant cum va fi negociată trecerea. Aici s-a dovedit providențial pianistul. Interpretarea orchestrală a avut, pe lângă strălucirea fără de cusur a partiturii, și rolul de cadelabru care să pună în lumină, prin cristalele infinit fațetate, o interpretare atât de sensibilă și curată precum cea a maestrului. Pur și simplu voluptate auditivă. A urmat Schumann cu Simfonia nr. 3 în mi bemol major, op. 97, Renana. Simfonia a treia are un caracter deschis festiv și solemn, aproape unul de jubilare, într-un spirit de "imn al bucuriei" care o străbate de sus în jos. Un efect pictural de descriere a frumuseții zonei, vieții pe care o trăia Schumann. Nu e nimic simplu, cum ar putea părea, iar Järvi tratează părțile delicate în perfectă armonie cu exploziile maiestuoase. O lucrare amplă, nici nu știu dacă mai eram noi capacitați să o absorbim în totalitate. Orchestra și-a încheiat această a doua seară de legendă cu frumusețea de Valse Triste de J. Sibelius. O stare de spirit care apăruse deja, știind că, poate, peste doi ani, vom mai avea parte de aceleași emoții extreme.







La Ateneu, vineri, a revenit Maxim Vengerov, de această dată, în recital cu pianista Polina Osetinskaya.

În program Mozart, Enescu, Strauss, Ravel. Desfășurarea concertului a fost una în crescendo. Prima parte, Sonata nr.32 în si bemol major pentru vioară și pian, K454 și Sonata nr. 2 în fa minor pentru pian și vioară, op6 au avut o dezvoltare plată, un fel de exercițiu dimensionare a rolului fiecăruia și stabilirea punctului de contact cu sala. A sunat destul de plată interpretarea, cineva în spatele meu chiar ațipise, desigur putem interpreta și că ora 16.30 (când se dă startul la Ateneu) nu e chiar o oră pentru artiști, bioritmul lor concertistic maxim începând undeva în jurul orei 18.30. Cu toate acestea, Vengerov a făcut uz de armele sale pentru a da glas atât cantabilității primei sonate, cea a lui Mozart, iar pentru Enescu a punctat coloristic temele populare. După pauză, Sonata în mi bemol major pentru vioară și pian, op. 18 de Richard Strauss este o lucrarea densă, plină de vivacitate cu accente de virtuozitate și surprize în atacul melodic cee ace a animat atmosfera, cei doi "comunicând" mult mai temperamental. Pe acest fond a fost interpretat și Tzigane ul lui Ravel și nenumăratele bisuri încheiate cu Balada lui Enescu, ce au dat serii un farmec aparte.



Concertele dimineții, seria Enescu și contemporanii, au avut invitată pe pianista Sina Kloke solo pian, iar a doua zi, i s-a alăturat și violoncelistul Norbert Anger. Este o promotoare a muzicii enesciene înregistrând deja un album cu lucrările sale, Enescu Piano Works. Fascinată de opera acestuia, o studiază cu atenție. Probabil vor mai urma și alte înregistrări.

Titulatura programului de sâmbătă dimineața, Patience et courage, este inspirată chiar de maestro Enescu și reproduce ce i-a scris juniorului de atunci, marele violinist de mai târziu, Yvry Gitlis, pe o poză pe care îi ceruse un autograf.

Programul este un mix alcătuit din lucrări enesciene și lucrări compuse de cei cu care s-a întâlnit și i-au influențat creația. Este absolut fabuloasă și n-o spun pentru că l-a înregsitrat pe Enescu, dar vibrația transmisă face ca indiferent cât de lung ar fi fost concertul să stai lipit de muzică, să îți dorești să nu se mai termine. Se pare că are și o știință curatorială. De aceea recommend programul pentru acel playlist. Toate lucrările sînt superbe, cel puțin în interpretarea ei: Janáček, În ceață/Enescu, Sonata în re major op. 24 nr. 3 și Mélodie, op. 18 nr. 1/Brahms, Trei Intermezzi, op. 119/Debussy, Pour le Piano, L. 95. Ziua a doua a fost la fel de incitantă. Debussy, Sonata în re minor pentru violoncel și pian, foarte melodioasă, cu pasaje lirice intense și cu un final antrenant. Sonata în re minor pentru violoncel și pian op. 40 de Șostakovici. Ușor cam mult lirism pentru dimineață, dar fiind cântată bine, te captivează. În final, Sonata nr. 2 în do major pentru violoncel și pian op. 26 de Enescu, aproape un test. Foarte amplă, țesută cu elemente folclorice, dar și multă modernitate. Măiestrie interpretative. Devotament și sentiment, aceleași două cerințe pe care maestro le-a lăsat ca semnătură în toate compozițiile sale.

La Sala Radio-Muzica secolului XXI, au fost două concerte total opuse ca genuri muzicale.

Primul a fost susținut de Filarmonica din Sibiu, dirijor Tito Ceccherini. Programul a stat sub semnul avantgardei și experimentalului. Acel moment în care, o pictură abstractă deja ți se pare o figurativă academică. Dai Fujikura cu Rare Gravity, care și explică ideea care a stat la bază. " Această piesă descrie felul în care mi-am imaginat cum este să plutești în apa din interiorul trupului matern, înainte de a veni pe lume în mod concret. Mi-am imaginat la nivel meditativ felul în care lichidul o protejează: ea plutește în pace, nutrienții care provin din corpul mamei îi determină creșterea rapidă în interior. Orchestra intonează sunete armonice într-o manieră plină de neliniște. Cele două vibrafoane, care cântă împreună, acționează ca un ecou al acestei texturi." Muzica, în sine, are contraste, sound uri noi, captivante, care încearcă să creeze o sferă meditativă, dar tocmai date fiind multele noutăți pe care trebuie să le asimilezi, se termină prea repede. A urmat Giorno velato presso il lago nero (Învăluit în lacul negru) pentru vioară și orchestra de Salvatore Scciarino, la vioară Carolin Widmann. Lucrare inspirată de pictorul ceh Jan Preisler. Este, practice, un concert fizico-mecanic. Bătăi de arcuș și degete, glissandi, pizzicato. Este multă tensiune, iar fragmentele muzicale sînt puține dar puternice. Vorbim mai mult de efecte, care cred că ar fi mult mai acceptate și cu un vizual. După pauză, Francesco Filidei cu Fiori di Fiori și Mihnea Brumariu cu Der Nachbar des Chaos (Vecinul haosului), lucrare comandată de Festivalul George Enescu, vin mai în albia a ceea ce știm pentru muzica secolului 21, dar tot în nota avangardista a programului. Un tur de forță pentru Filarmonică și dirijor, din care au ieșit învingători. E, totuși, o zonă mai complicată față de ce a fost, în general, prezentat.

A doua zi, program de cu totul altă factură, amintind mai mult de defuncta serie World Music. Orchestra Simfonică București și dirijorul John Axelrod.

Prezența în program a lui Avishai Cohen, un obișnuit al serilor de jazz, solist și compositor, a făcut ca Sala Radio să se umple, un miracol, ținând cont de ce se întâmplă de obicei la această serie. Oricum, programul prezentat era însă prietenos, plin de culoare, cu multe inserții de muzică tradițională, fuziuni de stiluri, în niciun caz "plicticos". Publicul chiar nici n-a tratat ca un concert simfonic, s-a aplaudat în continuu, s-a ieșit și s-a intrat în sală făcându-l pe dirijor să țină orchestra în stand by. Părea, totuși, că lumea se simte bine. În prima parte, a fost Concertul latin pentru pian și orchestra de Gabriela Montero, la pian compozitoarea. Numele spune totul despre compoziție. O muzicalitate specific latino-americană, în partea a doua dezvăluie și un lirism caracteristic clasicului, dar predominante sînt ritmurile care revin în partea a treia. Opusul dezvoltă mult și pasaje de virtuozitate la care pianista Montero a excelat. Un fusion jazzy cu tradițional de bună calitate. Orchestra, în exuberanța lor muzicală, nu de puține ori, a acoperit pianul, chiar și pentru cei care stăteau în față. Și, posibil, și din cauza întreruperilor, au început să să decaleze ușor. A doua lucrare José María Gallardo del Rey cu Diamantes para Aranjuez, cu compozitorul la chitară și Roberto Vozmedianp la cajón (flamenco beat). Spanish mood. De această data, chitara a fost amplificată. Deci, s-a auzit, dar orchestra a rămas mult prea în spate. Astfel, efectul care bănuiesc că se dorea obținut n-a mai venit. Desigur, chitara putea să fie și singură, cadența solistică fiind la cel mai înalt nivel componistic, iar execuția impecabilă, demonstrată și la bis. A treia lucrare din program a fost, de-acum, cunoscuta, chiar hit i-aș spune, Simfonie Istanbul a lui Fazil Say. Un echivalent oriental al Rapsodiei nr 2. Aici sînt însă prezenți instrumentiști și instrumente tradiționale turce, cum ar fi la noi buciumul. Compoziția este foarte colorată, picturală, cu pasaje melancolice moderate. Execuția a fost aproape șnur pentru a nu mai avea întreruperi. Cu alte cuvinte am avut parte de o călătorie sud America, Spania, Turcia. Din păcate, prelungirea primei părți a concertului, din motive neprevăzute, mi-au răpit plăcerea de a-l mai vedea pe Cohen, acum, urma ceva mai important pentru mine.





La Ateneu, am plonjat din nou în baroc.

La Cetra BarockOrchester & Vokalensemble Basel, dirijor Andrea Marcon. Am ascultat: Antonio Caldara La Concordia de’ pianeti (Armonia planetelor). Soliști: Magdalena Kožená Venere (mezzosoprană), Margriet Buchberger Diana (soprano), Christophe Dumaux Giove (contratenor), Vadim Volkov Apollo (contratenor), Sonia Prina Marte (contralto), Anthony Gregory Mercurio (tenor), Luca Tittoto Saturno (bas). Cum se deduce și din numele personajelor, este vorba de o alegorie în care Diana și Apollo reprezintă soarele și luna, iar corul semizeii. Este vorba despre o "dezbatere" în care se pune problema dacă o muritoare oricât de înzestrată ar fi, poate fi divinizată. În final, după rostirea numelui, l’augusta Elisa, cea în onoarea căreia fusese scrisă lucrarea (se purta de-atunci cultul personalității!), zeii planetă cad de acord- concordia- că poate fi/trebuie zeificată. Structura compoziției e baroc pur, recitative susținute de clavecin, arii da capo cu onamentații vocale impresionante, pasaje orchestrale colorate. Folosirea instrumentelor de epocă dau un farmec aparte, crează o atmosferă impresionantă, la care a contribuit puțin și light designul. Trompeții au fost favoriții mei. Nu că, clavecinul sau solourile viorii, violoncel ar fi fost cumva mai prejos. În registrul vocal, soliștii au libertate deplină să-și demonstreze virtuțile vocale. Recunosc că am fost fermecată de bas, Luca Tittoto, un timbru distinct, gravitate și profunzime. Nu înseamnă că celelalte voci nu au completat reușit paleta, mai ales că varietatea timbrală a vocilor e foarte generoasă, iar ornametațiile vocale nu încetează să te uimească.

Mai este doar o săptămână ​Festivalul George Enescu. Be there! Sau online.


2353 de afisari



Comentariu sters de utilizator
[anonim], Marţi, 21 septembrie 2021, 23:52
0/0
comenteaza