Mijloace alternative de soluționare a disputelor în contextul supraaglomerării instanțelor - Hotnews Mobile
1 € 1 USD 4,1087miercuri 12 aug 2020
Dosare Juridice - Dispute

Mijloace alternative de soluționare a disputelor în contextul supraaglomerării instanțelor

de Kodru Mansour Marţi, 7 iulie 2020, 9:47
- a A+
Imagine
Reluarea activității de judecată după încetarea stării de urgență a adus cu sine o supraaglomerare a instanțelor, acestea având de judecat atât cauzele ce fuseseră suspendate pe durata stării de urgență, cât și pe cele nou-înregistrate, dintre care nu puține s-au născut în legătură cu măsurile adoptate în contextul pandemiei.


Supraîncărcarea rolului instanțelor se traduce prin termene îndelungate de procesare a acțiunilor și de soluționare a dosarelor. Confruntându-se cu perspectiva întârzierii judecății, justițiabilii, în special cei din zona de business, unde adeseori celeritatea este de esența unui act de justiție eficient, își propun adeseori să exploreze și alte modalități de soluționare a disputelor, în afara instanțelor de judecată.

Care sunt mijloacele alternative de soluționare a disputelor?

Mijloacele alternative de soluționare a disputelor (alternative dispute resolution sau "ADR ") cunoscute cel mai frecvent în practică sunt: negocierea, concilierea, medierea și arbitrajul.

Dintre acestea, primele trei sunt modalități amiabile, informale și neangajante (non-binding) de soluționare a disputelor, care permit o flexibilitate sporită sub aspect procedural și nu presupun pronunțarea unei hotărâri obligatorii pentru părți, de natură să tranșeze diferendul. Singurul care implică o procedură adversarială, formală, și se finalizează prin pronunțarea unei hotărâri obligatorii este arbitrajul.

Suplimentar față de procedurile enumerate, în anumite materii reglementate există mijloace ADR specifice, cum ar fi concilierea și arbitrajul organizate sub egida Centrului de Soluționare Alternativă a Litigiilor în domeniul Bancar (CSALB), aplicabile în disputele dintre consumatori și bănci, sau procedura specială de conciliere organizată de Entitatea de Soluționare Alternativă a Litigiilor în Domeniul Financiar Nonbancar (SAL-FIN), aplicabilă în disputele dintre consumatori și instituțiile financiare nebancare.

Care sunt avantajele mijloacelor ADR?

Printre principalele avantaje ale mijloacelor ADR se numără:

a. Confidențialitatea - procedurile ADR sunt private și confidențiale. Accesul publicului în sala de judecată nu este permis în arbitraj, iar existența litigiilor arbitrale nu este publică;

b. Flexibilitatea - procedurile ADR sunt suple și flexibile, părțile având un control sporit asupra regulilor aplicabile și a calendarului de desfășurare;

c. Celeritatea - durata soluționării disputei este semnificativ mai redusă decât în cazul unui litigiu clasic, care durează în medie între unu și trei ani în cauzele comerciale;

d. Costurile reduse - acest avantaj este aplicabil în special în cazul negocierii, concilierii și medierii. Costurile arbitrajului pot fi mai ridicate, în funcție de instanța arbitrală pentru care optează părțile, de locul desfășurării arbitrajului, de durata și complexitatea litigiului; si

e. Control asupra rezultatului - în limitele permise de lege, părțile pot ajunge la orice înțelegere asupra aspectelor în litigiu și pot agrea în mod liber structura oricărei tranzacții în cadrul procedurilor ADR neangajante. În cadrul arbitrajului, libertatea părților de alegere a arbitrului, gradul mai înalt de specializare al arbitrilor, precum și flexibilitatea sporită pe care participanții la proces o au în privința regulilor aplicabile permit o previzibilitate și un control mai bun asupra rezultatului judecății.

Prin ce se caracterizează mijloacele ADR?

Negocierea

Adesea subestimată de părțile în dispută, negocierea se poate dovedi eficientă în special atunci când nu există perspectiva soluționării într-un termen optim a diferendului în instanță, iar apelarea la arbitraj nu reprezintă o variantă fezabilă, din cauza costurilor ridicate pe care le-ar presupune o astfel de procedură.

În cazul disputelor complexe, cunoașterea clară de către părți a obiectivelor urmărite și a limitelor concesiilor posibile, identificarea punctelor comune și a punctelor în dispută, abordarea etapizată și structurată a problemelor, precum și purtarea discuțiilor în mod transparent și cu bună-credință pot conduce cel puțin la încheierea unor tranzacții parțiale, care simplifică eventualul litigiu, reducând durata de soluționare și costurile implicate. Această abordare poate chiar consolida poziția părții interesate, ce va putea demonstra judecătorului sau arbitrului buna sa credință și transparența în relația cu partea adversă.

Purtarea unor negocieri asistate de avocați poate facilita atingerea obiectivelor descrise mai sus, asigurând deopotrivă o mai bună reprezentare a intereselor părților în dispută și demonstrând angajamentul acestora pentru ajungerea la un acord cu forță juridică.

Concilierea

Pe calea concilierii, părțile își comunică pretențiile și poartă tratativele în mod indirect, fără a se întâlni față în față, prin intermediul unui terț conciliator. Aceste este ales în mod liber de părți , cu bună reputație și expertiză în domeniul în care are loc disputa.

Conciliatorul acționează dus-întors (go between) între părțile în dispută, comunicând fiecărei părți poziția celeilalte și transmițând opțiunile de soluționare a diferendului în scopul de a se ajunge la o înțelegere. Conciliatorul poate da sfaturi părților, urmărind apropierea pozițiilor acestora și facilitarea ajungerii la un acord.

Deși este mai puțin utilizată în România, concilierea are avantajul de a evita situațiile tensionate, care ar putea decurge dintr-o înfruntare directă, și de a contribui la îmbunătățirea comunicării și relațiilor.

Medierea

Medierea este o procedură reglementată, activitatea de mediere fiind exercitată de mediatori autorizați în condițiile Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator. Pe lângă procedura reglementată de această lege, există posibilitatea apelării la o procedură de mediere instituționalizată, sub auspiciile unui centru ADR, cu mediatori specializați în dispute comerciale și autorizați de respectivul centru, așa cum este medierea administrată de Centrul Internațional pentru ADR al Camerei de Comerț Internaționale (ICC), cu sediul la Paris.

Pe calea medierii, părțile se angajează într-un dialog tripartit, în cadrul procedurii putând avea loc discuții atât direct între părți, cât și între fiecare parte și mediator. În cadrul procedurii, se poate solicita punctul de vedere al unui specialist, expert tehnic sau jurist, în vederea determinării faptelor sau a lămuririi unor aspecte neclare sau controversate.

Mediatorul trebuie să acționeze neutru și imparțial, coordonând negocierile între părțile aflate în conflict; mediatorul nu poate face aprecieri cu privire la fondul disputei și nu poate impune o soluție în cauză.

Medierea se finalizează printr-un proces-verbal, care constată ajungerea la o înțelegere (parțială sau totală) ori eșecul medierii. Potrivit Legii nr. 192/2006, înțelegerea părților poate fi formalizată printr-un acord scris, ce poate fi redactat chiar de mediator. Acordul încheiat în urma medierii, atestat de avocat sau notar, este titlu executoriu potrivit legii.

Deși medierea are caracter pur facultativ, aceasta are ca specific faptul că, în anumite condiții, judecătorul poate solicita părților în cursul unui litigiu să se prezinte la o ședință de informare privind avantajele medierii. Această ședință este gratuită.

Arbitrajul

Arbitrajul este o formă de justiție privată, non-statală, utilizată frecvent în practică pentru soluționarea litigiilor comerciale, de obicei de o anumită complexitate. Spre deosebire de celelalte mijloace ADR, arbitrajul se finalizează prin pronunțarea de către arbitru/ arbitri a unei hotărâri obligatorii pentru părțile în litigiu.

Alegerea arbitrajului ca modalitate de soluționare a disputei se face printr-o convenție arbitrală, care poate fi încheiată ca un contract separat, sau sub forma unei clauze inserate în respectivul contract comercial, denumită "clauză compromisorie". De asemenea, părțile pot conveni supunerea unei dispute deja născute arbitrajului, pe calea unui compromis - un acord care identifică obiectul litigiului și modalitatea de soluționare a acestuia.

Poate fi arbitru orice persoană fizică cu capacitate deplină de exercițiu, iar Codul de procedură civilă permite o mare flexibilitate în privința stabilirii regulilor de procedură arbitrală. Cele mai populare forme de arbitraj sunt însă formele de arbitraj instituționalizat, și anume arbitrajul organizat sub egida unor centre ADR recunoscute la nivel național sau internațional, cum ar fi curțile arbitrale organizate pe lângă camerele de comerț.

Astfel de instanțe arbitrale organizate la nivel național sunt, spre exemplu, Curtea de Arbitraj Internațional de la București (BIAC), înființată pe lângă Camera de Comerț Româno-Americană (AmCham) sau Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. La nivel internațional, Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera Internațională de Comerț (ICC) este una dintre instituțiile arbitrale internaționale de prestigiu în soluționarea disputelor comerciale.

Centrele ADR dispun de arbitri autorizați de acestea (de regulă avocați sau alți specialiști cu pregătire juridică și/ sau tehnică în diferite domenii comerciale sau industrii), care aplică normele de procedură proprii ale respectivului centru ADR. Aceste reguli reglementează costurile procedurii, modalitatea de desemnare a arbitrilor, etapele judecății, efectuarea actelor de procedură, administrarea probatoriului, efectele hotărârii arbitrale etc.

În afara regulilor arbitrale specifice pentru care părțile au optat, procedurile arbitrale desfășurate în România se supun unor norme procesuale generale și obligatorii, instituite de Codul de procedură civilă. Spre exemplu, termenul de soluționare a unui litigiu arbitral în România nu poate depăși ca regulă 6 luni, putându-se prelungi, pentru motive temeinice, cu încă 3 luni.

Hotărârile arbitrale pronunțate în România pot fi atacate cu acțiune în anulare, doar pentru motivele prevăzute în mod limitativ de Codul de procedură civilă. Curtea de apel în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul poate verifica respectarea de către tribunalul arbitral a unor dispoziții imperative de drept material și procesual.

Hotărârile arbitrale pronunțate în afara României se bucură de recunoaștere și sunt executorii în România, cu condiția să nu încalce anumite norme și principii fundamentale de drept român, ce alcătuiesc așa-numita sferă a "ordinii publice de drept internațional privat român".

Spre deosebire de procedura de judecată obișnuită, arbitrajul prezintă avantajul flexibilității, atât sub aspectul termenelor și actelor procedurale, cât și sub aspectul măsurilor care pot fi dispuse de tribunal. Cu titlu de exemplu, menționăm că regulile arbitrale cele mai uzitate în practică permit pronunțarea unor așa-numite hotărâri parțiale, prin care arbitrul poate stabili îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii juridice preliminar și separat de evaluarea prejudiciului. Acest lucru poate simplifica semnificativ administrarea probatoriului în cauză, cu reducerea costurilor și a duratei de soluționare a litigiului.

Care sunt limitele ADR?

Nu pot fi supuse procedurilor ADR drepturile și situațiile asupra cărora părțile nu pot dispune (e.g., capacitatea juridică a persoanelor, statutul persoanei, renunțarea la drepturile morale de autor etc.).

Totodată, executarea măsurilor conservatorii dispuse de un tribunal arbitral poate întâmpina dificultăți în practică. Tribunalul arbitral, spre deosebire de instanțele statale, nu dispune de mijloace coercitive prin care să asigure executarea măsurilor conservatorii încuviințate. În cazul în care aceste măsuri nu sunt executate voluntar, partea interesată va trebui să recurgă la instanțele drept comun pentru a le conferi forță executorie.

Un material semnat de ​Kodru Mansour, Associate - PeliPartners


1359 de afisari



Niciun comentariu
comenteaza
Cookie Settings