Constanța Vintilă Ghițulescu, cercetător istorie: Cugetările domniței de pe vremea coronavirusului despre domnițele de pe vremea ciumei - Hotnews Mobile
1 € 1 USD 4,2695vineri 05 iun 2020
​Youtube Perspektiva În sufletul omului

Constanța Vintilă Ghițulescu, cercetător istorie: Cugetările domniței de pe vremea coronavirusului despre domnițele de pe vremea ciumei

de Eugen Istodor Luni, 4 mai 2020, 8:28
- a A+
Imagine
Am provocat-o pe Constanța Vintilă Ghițulescu, cercetător la Institutul de istorie "Nicolae Iorga“ și coordonator GRIPS-NEC la o incursiune în secolele ciumei. Veți citi vieți înspăimântate de domnițe, gelozii și abandonuri de prunci. Spaima este după chipul omului. Astăzi, Constanța Vintilă Ghițulescu, domniță de secol 21, locuiește la curte, se bucură de orele de taină cu fiica ei, gătește și mărgelește pe vreme de coronavirus. Urmărește și interviurile YOUTUBE Perspektiva.

Ce-ar face o domniță din secolul al 18-lea şi al 19-lea pe vreme de ciumă?
S-ar ascunde ca toţi ceilalţi, încercând să stea cât mai departe şi să se salveze. N-ar face gesturi eroice şi nici nu s-ar gândi prea mult la ceilalţi. Ar trimite, din când în când, o slugă în târg să ia pulsul morţii.

Cum ar arăta orașul Bucuresti, de secol 18-19 în vreme de rău?
Pe vreme de ciumă şi holeră (că astea au bântuit pe la noi vreme de două secole), oraşul se golea. Când zvonurile de boală se răspândeau pe uliţele mahalalelor, mahalagii îşi încărcau lucrurile prin boccele şi căruţe şi părăseau oraşul, unii se ascundeau pe la casele de la ţară, alţii prin vii şi păduri, pe la mănăstiri, fiecare pe unde apuca. Boierii cei mari părăseau şi ei oraşul, alegând să se ascundă de ciumă pe moşiile lor unde ferecau porţile conacelor, şi zile, săptămâni sau chiar luni bune, supravieţuiau cu ceea ce reuşiseră să strângă prin cămări. Vă îndemn să citiţi două jurnale deosebit de frumoase şi interesante despre ciuma de pe vremea lui Caragea: Teodor Vârnav şi Dimitrie Foti Merişescu (publicate de Polirom şi Humanitas). Teodor Vârnav a prins ciuma din 1813-1814 în Bucureşti, ferecat în Hanul Grecilor, acolo unde negustorul Constantin Lada, al cărui ucenic şi protejat era, avea casă cu chirie. Iată ce scrie: "Lada s-au închis în hanul grecilor, şi, ca unul ce se temea foarte de moarte şi de molipsire, apoi când ieşea afară în târg ca să auză novitate, pe noi toate slugile ne închidea înăuntru în casă cu lăcată şi cheia o lua cu dânsul, iar când se întocea înapoi, îşi lăsa afară la afumătoare benişul ca să se curăţească de molipsire, şi noi cu altă nu ne îndeletniceam, decât numai priveam la uliţă pe fereşti şi videam cum căra cioclii trupurile morţilor ciumaţi".

Sănătatea cum era pe vremea aia?
Sistemul sanitar nu prea exista. Domnul avea întotdeauna un medic personal care se ocupa de el şi familia lui şi care îl însoţea în perigrinările astea de la Istanbul la Iaşi sau la Bucureşti şi iarăşi la Istanbul. Abia cu secolul al XIX-lea începe să se creeze un sistem sanitar public care includea medici şi spitale, plătiţi de la visteria ţării. Sorin Grigoruţă a scris o carte foarte bună despre cum s-a construit sistemul medical în Moldova. O recomand cu mare căldură. Medicii erau străini în ceea mai mare parte: italieni, francezi, germane, evrei, greci, formaţi în universităţile italiene, germane sau franceze. Ţările române reprezentau un debuşeu formidabil pentru mulţi dintre ei, un teritorii de explorat şi de experimentat.




Ce măsuri luau autoritățile?
Autorităţile încercau să limiteze întâlnirile şi circulaţia oamenilor. Cârciuma şi cafeneau constituiau obiectul sancţinilor pentru că aici se întâlneau cel mai des oamenii. Aşa că, cu fiecare episod de ciumă, domnul trimitea porunci către marele agă (şeful poliţiei) şi marele spătar (şeful armatei) prin care poruncea închiderea cârciumilor şi cafenelelor. Locuitorii oraşelor erau sfătuiţi să-şi cumpere totuşi băuturile dorite, dar să le consume acasă. De pildă la 1813, în plină epidemie de ciumă, când vodă Caragea nu prea mai ştie ce ar trebui interzis pentru a stăvili răspândire bolii, cârciumile, hanurile, cafenelele se numără printre locurile vremelnic închise. Se interzice "adunarea" pe la cârciumi, dar vinul poate fi cumpărat şi băut acasă. Şi dacă nu e adunare, atunci nici lăutarii n-au ce căuta, aşadar şi ei "să se poprească a nu mai umbla pă la cârciumi, a cânta". Pitacul, din iulie, este reluat în august, când vodă strigă cu vehemenţă: "Dumneata vel agă, când Spătăria porunceşte dregătorilor săi şi poruncile nu se pun în lucrare, acei dregători se numesc neurmători datoriei lor. Domnia mea într-atâtea rânduri ţi-am poruncit, şi prin grai şi în scris, ca cârciumile să se poprească de a nu se aduna într’însele oameni spre băutură, ci să închidă şi să vândă fieşcăruia prin vase ca să ducă vinul la case şi să-l bea […]; împotrivă însă auzim că cârciumile sunt deschise, făcându-se fără sfiială într’însele adunării de oameni". Porunceşte să puie negreşit în lucrare cele vestite, ameninţând cu pedeapsa. Totuşi, gustul vinului este mai puternic decât vădita pedeapsă, şi chiar decât mirosul morbid al ciumei, căci vodă se vede nevoit câteva luni mai târziu să pecetluiască toate cârciumile şi rachieriile politie.

Biserica ce zicea? Ce făcea?
Biserica este instituţia stabilităţii şi speranţei pe acele vremuri tulburi cu domnii instabile, războaie dese şi epidemii frecvente. Şi atunci se comporta aşa cum ştia: aduce speranţă şi mângâiere, rugându-se pentru sănătatea celor aflaţi în suferinţă şi mângâierea celor singuri. De prin biserici erau scoase racle cu moaşte şi purtate pe uliţe, se ţineau slujbe de alungarea ciumii. Suntem la 1800 şi chiar la 1831, când soseşte holera, tot aşa se întâmplă. Dar, lucrurile fac parte dintr-o epocă în care nu există prea multă informaţie medicală, iar viaţa şi moartea vin de la Dumnezeu.

Ce-nsemna recluziunea pe vremea aceea? Unde se ascundeau oamenii?
Populaţia părăsea oraşele mari care reprezentau focare de infecţie. Teodor Vârnav povesteşte că negustorul Constantin Ladà a ales să se refugieze pe moşia unor prieteni la Afumaţi, împreună cu armata lui de slugi. Dar tot acolo se mai aflau şi alţi boieri, "fugiţi de frica ciumii", dar şi consului francez la Bucureşti "Mosiu Ledou" (Joseph Ledoux). Când două dintre slugile consulului mor, Ladà se sperie şi preferă să se întoarcă la Bucureşti. Oamenii fugeau mai degrabă de focarul de infecţie, iar recluziunea se organiza în funcţie de spaimele fiecăruia. La 1829 când bântuie ciuma, Elena Hartulari se sperie şi fuge după cum povesteşte: " în acea vreme, din nenorocire, era boala ciumei la Iaşi şi în toată ţara. Am fost silită să ies şi eu din Iaşi şi mă duc la un prieten, Ţigănuş, la moşia Sascul, care o ţinea în posesie. În acea vremea, aveam pe copila mea de 4 luni, şi-i dam eu ţâţă. Am luat-o numai pe ea şi copilul ce-l aveam întâi îl las acasă cu manca (doica) şi cu un văr al meu". După cum se poate observa, Elena se teme pentru viaţa ei, dar îşi lasă în urmă un copil de vreo patru ani, chiar dacă boala era la fel de periculoasă pentru toată lumea. Recluziunea ia forme diferite în funcţie de fricile fiecăruia. Măsuri ferme se vor impune abia cu războiul ruso-turc din anii 1828-1829 şi ocuparea temporară a ţărilor române de către armata rusă. Acum se crează cordoane sanitare, sisteme de carantină şi reguli stricte sub supravegherea guvernatorului Pavel Kiselev. În amintirile colonelului Grigore Lăcusteanu (publicate la Polirom) găsiţi detalii despre instituirea cordoanelor sanitare, dar şi despre rapiditatea morţii pe vreme de holeră. Lăcusteanu povesteşte că bărbierul lui a murit în timp ce-l tundea: "îmi aduc aminte că într-o dimineaţă, bărbierul roţii, tunzându-mă, mă lăsă jumătate netuns, fiindcă îl apucase cârcei, sărmanul. Peste un ceas au fost mort."








Cum arăta dragostea pe vremea de rău?
Dragostea, ura, geloziile îşi urmau cursul lor. Elena de mai sus, aflată în recluziune la Sascul, află, într-o zi, că soţul ei, dus cu slujba de vădrar prin satele din jur ar petrece cu muzici şi chefuri şi celetnice. Informaţia o avea de la nişte "negustori capitalişti" care trăseseră peste noapte la Ţigănuş, gazda ei. Turbată de gelozie, Elena îşi lasă copilul de ţâţâ la Sascul şi ea pleacă la Nicoreşti să-şi înfrunte soţul. Lucrez la jurnalul acestei femei care este extraordinar. Dincolo de faptul că este primul jurnal scris de o femeie în ţările române, el oferă mărturii esenţiale în înţelegerea emoţiilor şi suferinţelor femeilor din trecut. Sper să pot termina o ediţie critică cât mai repede.

Dar luxul? Conta?
Boieri, domni, ţărani, bogaţi, săraci erau egali în faţa morţii. Dar a avea resurse economice (dar i simbolice: prestigiul) era luxul suprem. Aşadar, a avea un medic personal şi acces la resursele medicale sunt "produse" de lux. În absenţa unui sistem sanitar şi a unei şcoli de medicină, medicul trebuia adus din "străinătate", întreţinut cu masă, casă, simbrie. Dar, suntem încă în epoca în care opinia medicală nu are prioritate. Babele, vracii, leacurile au încă mare trecere până foarte târziu în societatea noastră. Elena Hartulari povesteşte în jurnalul ei, scris prin anii 1856, cum avea un "medic abonet" la Fălticeni (rezidenţa familiei) şi un alt "medic abonet" la Cernăuţi, acolo unde se afla fata ei la pension. Dar când se îmbolnăveşte soţul ei (Iorgu) de "boale bărbăteşti" (sifilis) şi când tratamentul prescris de "medicul abonet" pare că nu dă rezultate face apel la ajutorul duhovnicul ei. Mi se pare esenţial dialogul dintre Elena Hartulari şi stareţul mănăstirii Neamţ, Neonil, care are loc la 1840. Duhovnicul îi propune tămăduirea "sigură" prin intermediul unei călugăriţe ce ţinea un spital, cu cheltuiala mitropolitului Veniamin, în Iaşi. Iată dialogul. “El îmi zice că această boală mai bine o tămăduiesc babele. Eu îi spun că babele l-au adus în aşa stare. El îmi zice că poate n-au fost meştere, dar el are o călugăriţă la Iaşi care-l poate tămădui". Şi, într-adevăr, prin mijloace de ea ştiute, călugăriţa îl va tămădui. De asemenea, a locui într-un bordei sau într-un conac nu-i acelaşi lucru. Multe dintre epidemiile trecutului sunt strâns legate de igienă şi de accesul la spaţii proprii de locuit. Or, boierul se poate izola, închide porţile conacului şi trăi câteva luni bune în aşteptare. Bineînţeles că există şi reversul medaliei: se spune că pe vremea unor astfel de epidemii, cei săraci aruncau cârpe şi obiecte contaminate peste gardurile conacilor astfel încât să se îmbolnăvească şi boierii. Informaţie n-o pot controla şi n-aş putea spune dacă astfel de acte au avut "succes".



Cum se arăta caritatea?

Caritatea era mai degrabă individuală. Cei cu dare de mână ridică bolniţe pe lângă mănăstiri care să-i primească pe cei în suferinţă. Marile spitale apar tot din iniţiativa unor boieri cu dare de mână, dar funcţionarea lor este legată de voinţa ctitorilor.

Tu, în secolul nostru, ce gesturi faci dimineața?
Îmi beau cafeaua, privind de la fereastă livada din spatele casei.

Cum îți petreci ziua?
Am atât de multe lucruri de făcut. Citesc, spăl vase, gătesc, iarăşi citesc, iarăşi gătesc, iarăşi spăl vase. Nimic desosebit, doar că spăl mai multe vase decât înainte.

Ce gesturi faci seara?
Stau de poveşti cu fiica mea. Cum timpul nu ne grăbeşte, putem sta la taină, cum se spune în Oltenia, până spre miezul nopţii. Cred că este cel mai relaxant moment al zilei, când, pe întuneric, vorbim despre limbaj, caprele lui nea Glăvan (un vecin cu vreo 20 de capre pe care le îndrumă pe uliţă. A fost primul om din sat pe care l-am văzut cu mască.), Pompei, Lili (pisica noastră) care tocmai a devenit mamică, despre Phil şi Sophie (Filosofie) şi poveştile lor minunate despre frumuseţea lumii.

Cum stai cu plictiseala?
Nu mi s-a întâmplat să mă plictisesc vreodată. Nu că nu mi-aş dori, ci doar că sunt o persoană hiperactivă. Fac tot timpul ceva: de la baie până în dormitor găsesc o carte şi mă opresc să citesc, sau dau peste coşul de mărgele, mă opresc să mărgelesc, sau scriu la poveştile mele, merg în grădină şi ud hectarele mele de busuioc (doar două cuiburi, că atâta-i grădina, de fapt). Sunt atât de multe lucruri de făcut.

Cum percepi casa? Cum reziști frecușului zilnic?
Casa mea e minunată, departe de agitaţia oraşului, ascunsă printre alte casă dintr-un sat de lângă Bucureşti.



Dar, în spatele casei mele, pe câteva hectare bune se întinde o livadă minunată. Proprietarul livezii a aşezat chiar sub ferestrele mele un coteţ de găini şi un câine lup să le păzească. Aşa că, ne certăm (eu şi fiică-mea) aproape zilnic cu Mitralieră, care hămăie ca o mitralieră fără oprire. Nu ştim cum îl chemă, dar noi îi spunem Mitralieră. Din când în când, Heidi, o găină albă, sare în curte la noi. Asa ca fiica-mea, care este un mare negociator, a tot negociat şi a făcut promisiuni de citit mai mult, de făcut curăţenie în cameră şi i-a primit pe Kuik, Kukurigu, Sanda şi Minerva. Patru pui care vor deveni găini în scurt timp… Dar, prefer să mă gândesc mai târziu la ce vom face cu cele patru găini.


Cu ce gesturi te contrariază copilul?
Nu mă contrariază. Ci doar mă surprinde, oferindu-mi nişte lecţii de viaţă extraordinare. Are un simţ al corectitudinii formidabil. Suntem aşa la ani lumină distanţă: eu crescută şi educată într-o cultură a supunerii, ea gândind liber şi afirmându-şi cu tărie "drepturile". Uneori le apără şi pe ale mele. Ceea ce este mai mult decât interesant de ascultat argumentele construite. Cum ziceam: generaţii diferite.

Ce instincte/sentimente s-au activat mai puternic față de familie? Dece?
Poate protecţia excesivă a copilului meu.

Ți-e frică de COVID 19?
N-aş spune că-mi este frică. Privesc cu curiozitate ce se întâmplă, făcând o serie de analogii cu alte epidemii din secolele diferite, încercând să compare atitudine oamenilor în faţa bolilor. Mă surprinde să observ că omenirea nu s-a schimbat prea mult.

Care sunt zvonurile care te-au marcat?
Sunt mult prea multe zvonuri şi ştiri contradictorii zilele astea. Cel mai tare mi se pare cel legat de conspiraţia virusului scăpat din laborator şi lăsat liber în războiul chinezo-american. Iar noi ceilalţi am fi doar victime colaterale.

Cum ai știut că-s fake-uri?
Încerc să citesc din mai multe surse. Să dau credit presei internaţionale care a dovedit credibilitatea de-a lungul anilor.


Cum ai gândit despre ele?
Reflectă lipsa precară a educaţiei noastre. Siguranţa noastră depinde de un individ care se crede stareţ în munţii Banatului în timp ce el este al doilea om în stat pe perioada stării de urgenţă. Soarta noastră depinde de oameni din ce în ce mai slab pregătiţi. România are în prea multe posture cheie incompetenţi, impostori, mediocri. Iar asta este rezultatul ingnorării educaţiei. Ar trebui să ne dea de gândit.

Cum îți simți trupul? Faci exerciții cu el?
Mişcare, mişcare, mişcare. Îmi propun în fiecare zi să fac un pic de gimnastică, dar vine seara şi mă consolez că şi mâine este o zi. Obişnuiam să înot, dar acum nu se mai poate. Aşa că atunci când am chef fac un pic de kinetotherapie şi ascult Munk Debate. Cu puţin înainte de declanşarea crizei am ascultat dezbaterea despre Progres cu Alain de Botton, Steven Pinker, Matt Ridley, Malcom Gladwell. Formidabilă dezbatere.

Cum vezi timpul care este tot mai lung și liber?
Timpul este acelaşi. Cum domini timpul? Mă descurc destul de greu cu timpul. Îmi propun în fiecare zi să fiu mai disciplinată şi să aloc mai mult timp sportului, giminasticii, fiicei mele. Dar, alerg printre timpuri fără să reuşesc.

Ce jocuri aveți?
Ţomanap (Ţări, oraşe, munţi, ape, nume, animale, plante), Dobble sau Uno. Dar cum este soare, petrecem prin curte.



Ce muzică asculți?

Operă. Ador Madame Butterfly. Dar, mi’e ruşine să recunosc că n-am mai avut stare, în ultima vreme. “Indirect" ascult Alan Walker, Alec Benjamin, Zaz, Romeo et Juliette, Les Rois du monde.

Ce filme vezi?
Seara, ne uităm la Friends. Sunt acolo câteva idei despre prietenie şi îngăduinţă care îmi plac foarte mult, dincolo de conflictele personajelor. Altiminteri, prefer să citesc. Profesia mea presupune să citesc foarte mult, aşa că citesc “interest". Din când în când, mă uit cu fiică-mea la Harry Potter. Cum îi place foarte mult seria, citeşte un volum şi abia după vedem ecranizarea volumului. Florin Bican, Tatiana Dragomir şi Radu Paraschivescu au tradus minunat primele patru volume. Acum a trecut la volumul 4. Şi este un pic nedumerită cu privire la atribuţiile profesoarei Telawney care apare într-un volum drept "profesoară de Preziceri şi Profeţii" şi în altul "profesoară de Divinaţie". Într-un fel sau altul, termenii sunt sinonimi, am încercat să-i explic asta, dar şi să observ nevoia ei de coerenţă în gândire.

Cum arată Dumnezeu?
Nu ştiu. Mă mai întreabă şi fiică-mea, dar n-am prea ştiut să-i răspund. Mai ales acum când a avut şi primele ore de istorie şi-a aflat despre zei şi zeităţi.

Cum arată moartea?
Uite pe doamna cu coasa am întâlnit-o de multe ori în reprezentările vizuale de prin biserici. Cristina Bogdan ne-a ţinut o prelegere la atelierele GRiPs despre chipurile morţii în sursele iconografice. Dar, eu nu pot să cred că poate să fie atât de urâtă sau de rea. Până la urma urmei, fiecare dintre noi îşi are moartea lui doar “n-o să împărăţim lumea", cum se zice. Şi atunci, moartea are chipul fiecăruia dintre noi.










Cum arată Paștele în vreme de Coronavirus?
Cred că demult nu ne mai gândim la semnificaţia spiritual a acestei zile, ci la ce mâncăm. Şi cu atât mai mult zilele astea, când nu putem ieşe din case. Ştiţi că se spune “cur fudul şi maţ sătul", pentru a deosebi Paştele de Crăciun. În copilăria mea, la Paşte, mama se străduia să ne cumpere ceva haine noi. În dimineaţa Paştelui luam paşte, ne găteam şi împărţeam ouă roşii prin vecini, mândri de pantofii noi, de rochiţe, fundiţe în păr. Cum primeam haine noi de două ori pe an (de Paşte şi la începutul anului şcolar), era un adevărat eveniment de care ne bucuram şi ne fuduleam.

Pregătitul hranei?
Gătesc în fiecare zi. Am făcut întotdeauna asta pentru că aşa am fost educată. Imi plac mâncărurile simple, supe şi ciorbe, ceva legume la cuptor, peşte şi mămăligă, brânză, multă brânză. Doar că fiică-mea are chef de experimente. Aşa că, şi-a făcut “un reţetar", adică un caiet cu reţete preferate copiate de ici şi de colo. Ne inspirăm de acolo şi încercăm împreună. Uneori iese ceva delicious, alteori “turtoaie", cum le zicem, pe care le digerăm destul de greu. Dar perseverăm.

Zilnic te trezești în aceeași realitate: stai acasă.
Deocamdată nu mă deranjează deloc. Lucrând de acasă dintotdeauna, nu mi se pare o corvoadă. Realizez totuşi când de importante sunt şcoala şi învăţătorul în formarea unui copil. O ajut la teme pe fiică-mea (când matematica şi segmetele nu mă dau gata!), îi răspund la întrebări şi îi spun nenumărate poveşti, dar nu pot suplini nici autoritatea pedagocică a doamnei învăţătoare, nici cunoştinţele transmise. În aceste zile de trăncăneală, aflu cât de mult a învăţat copila mea de la doamna învăţătoare şi ce om minunat este. În orele alea de pe online, ascult şi privesc cum încearcă ca o cloşcă să-i vadă pe toţi, să-i asculte, să-i mai înveţe câte ceva, să le mai dăruiească ceva din harul ei. Aici, mintea mea este îngrijorată, pentru că fiică-mea este clasa a IV-a şi prea mult timp de petrecut cu doamna învăţătoare nu mai are. Este o responsabilitate foarte mare să fii învăţător, să formezi tineri, să fii parte din viitorul lor, de fapt. Or, asta mă îngrijorează pentru că statul roman priveşte cu atâta superficialitate educaţia şi formarea unor educatori dedicaţi. Mă sperie dezintersul total, micile şmeicherii care au loc la toate nivelurile, dominaţia asta lui "lasă că merge şi aşa" care s-a întins şi ne omoară mai ceva ca pandemia de coronavirus.

Cum vezi acum “mulțimea"?
Sunt parte din această "mulţime". Acum stau departe de ea pentru că este mai bine aşa şi pentru ea şi pentru mine.

Ce înseamnă cei care se întorc acasă - pentru tine?
Zilele trecute am citit o ştire: Un roman a murit de coronavirus, plecat fiind la cules de sparangel. M-a impresionat foarte tare. Cum spuneam nu mă pot opri să nu fac comparaţii. Mi-am adus aminte de un oarecare Ion, din satul Fierbinţi, judeţul Ialomiţa, care moare într-o zi de mai a anului 1839, departe de casă, într-o mahala a Bucureştiului, muncind cu ziua la plivitul unei grădini. "Nebolit", cum scrie documentul, Ion s-a stins singur printre răzoarele cu ceapă şi sub vântul călduţ al primăverii. A ajuns apoi, nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare la groapa comună. I-a rămas doar sapa şi-o traistă care vor vesti neamurilor trecerea sa spre alte tărâmuri necunoscute. Fiecare este stăpân pe destinul lui până la urmă. România este şi patria lor. "Şi m-am întors la patria mea", se scrie prin documente. Or, această patrie are o încărcătură simbolică foarte mare. În zilele astea, ea întruchipează speranţa. Asta căutăm cu toţii. Aşadar, nimănui nu-i poate fi refuzată speranţa că "patria" ne protejează.

Cât de mult te-a ajutat cultura ca să poți discerne între bine-rău.
Cultura este esenţială. De fapt, educaţia este esenţială pentru înţelegerea societăţii şi acceptarea celuilalt. Am învăţat enorm de la toţi oamenii buni pe care i-am întâlnit, de la toate locurile prin care am trecut. Îi voi fi întotdeauna recunoscătoare Franţei pentru ceea ce sunt astăzi. Bineînţeles că, Franţa nu ştie asta şi că eu sunt unul dintre milioanele de cercetători formaţi în cultura franceză. Dar, pentru mine cultura franceză a fost cea care m-a format şi m-a ajutat apoi să descoper şi să înţeleg trecutul şi cultura ţărilor române.



CONSTANȚA VINTILĂ-GHIȚULESCU

doctor în istorie şi civilizaţie la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris (2004), doctor în sociologie la Universitatea Bucureşti (2012), cercetător la Institutul de istorie "Nicolae Iorga“ şi PI pentru proiectul european Luxury, Fashion and Social Status in Early Modern South-Eastern Europe (ERC–2014­CoG no. 646489); a predat la Facultatea de Sociologie, Facultatea de Litere și Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti. Cărțile sale au fost traduse în germană, franceză și engleză și au fost distinse cu premii prestigioase. Printre volumele sale se numără: Patimă şi desfătare: Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească (1750–1860), Humanitas, 2015; Evgheniţi, ciocoi, mojici: Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1780–1860), Humanitas, 2013; Focul amorului: despre dragoste şi sexualitate în societatea românească (1750–1830), Humanitas, 2006, În şalvari şi cu işlic: Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea, Humanitas, 2004, 2011.





6660 de afisari


esential mesajul
cib [anonim], Luni, 4 mai 2020, 19:02
+4/4
" cultura ne ajuta sa discernem binele de rau , cultura si educatia " ...
Mi-e dor
comentatordiletant [utilizator], Luni, 4 mai 2020, 13:48
+3/3
de timpurile când avea rubrică permanentă în Dilema veche.
inca 1 comentariu comenteaza
Cookie Settings