Săptămânalul satiric Cațavencu". 30 de ani de la primul număr. 30 de ani de la primul hohot al generaței Revoluției - Hotnews Mobile
1 € 1 USD 4,4674duminică 05 apr 2020

Săptămânalul satiric Cațavencu". 30 de ani de la primul număr. 30 de ani de la primul hohot al generaței Revoluției

de Eugen Istodor Joi, 13 februarie 2020, 8:34
- a A+
Imagine
Astăzi se vorbește de impozitele și pensia jurnalistului. Culmea, tocmai zilele astea! Acum fix 30 de ani din niște studenți boemi s-au născut cei mai curajoși jurnaliști de după Revoluție: Cațavencii. De la ora 13, Liviu Mihaiu pe Radio Guerrilla, aduce în jurul microfonului câțiva dintre aceștia. Se celebrează astfel 30 de ani de la ieșirea pe piață a săptămânalului satiric “Cațavencu". Generația Revoluției a râs în hohote în fiecare săptămână cu “Cațavencu". Din ⅘ februarie 1990, timp de 15 ani “Cațavencu"(“Academia Cațavencu") a fost copilul rebel al unui trib de minți sălbatice ce vedeau fanatic idei geniale și libertate.



În 4/5 februarie 1990, apărea în București Cațavencu, publicație săptămânală.

Gazeta era fondată, scrisă și distribuită de studenți. Numele acesteia este inspirat de personajul lui I.L. Caragiale din piesa de teatru O scrisoare pierdută. Cațavencu este un "escroc" (Călinescu, 1941). Are funcții și onorabilitate: avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaților, prezident-fondator al societății enciclopedice cooperative "Aurora Economică Română". Dar, în fapt, obținând o scrisoare "de amor", el folosește șantajul pentru a obține un mandat de depu- tat: "vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi... între fruntașii politici..." (Caragiale, 1959).

Numele Cațavencu arată cum inspirația de grup poate pune în dificultate pe oricine, inclusiv pe cercetător.

Mărturia lui Maxim Belciug, membru al primei configurări redacționale, astăzi chitarist de muzică clasică, este mai aproape de această supoziție: "Eram atunci, după Revoluție, în perioada aia furioasă. Și discutam cu Papi că nu se poate ca lucrurile să meargă nașpa. Și, uite, ține-o sub rezervă, e posibil s-o fi visat pe asta, cred că am zis: bă, uite, hai să-i punem numele Cazza. Eram porniți rău atunci. Și dădeam numai nume din astea, să rupă. Treceam pe lângă un Loto-Prono și știu că am vrut să-i zicem Loto-Porno. Fantezia asta însă îl includea și pe I.L. Caragiale, noi gândindu-ne poate să și continuăm cumva lucrarea maestrului, într-o formă jurnalistică eventual «minoră», eventual «epigonică». Numele revistei ar putea veni deci dintr-un «fericit» metisaj: pe de-o parte elemente caragialești, pe de alta, gânduri mai «lumești» (vezi cazzo, denumire a organului mas- culin în italiană), de unde Cațavencu (nume care îl enervează pe Doru Bușcu și pe care și eu, de altfel, în acord cu mai sus numitul, îl găsesc absolut tâmpit, idiot, stupid – poate o picăturică simpatic tocmai de asta?!). De unde i-o fi venit lui I.L.C.? însuși «numelăul» ăsta? Amintindu-mi de jurnalistu’-garibal- distu’ Luigi Cazzavillan (fondator și owner la Universul – alt nume bengos de efemeridă –, au avut și alții minți bizare, dacă ne ostoiește treaba asta cu ceva), mă gândesc că legătura «porno» era oricum aberantă, cu excepția situației în care italienii își permit nume de genul «Pulescu»...". Cațavencu nu este, prin comportamentul său public, un Cațavencu, dar în același timp a rămas Cațavencu, gazeta care a arătat săptămânal moravurile Cațavencilor din societatea românească de după 1989.

Principala reușită a acestei perioade de început a fost numărul din ziarul Scânteia publicat de Cațavencu.



În fotografii: Corneliu Coposu, Liviu Mihaiu, Mircea Toma, Doru Bușcu, Ioan Groșan, Emil Berdeli, Eugen Istodor,


Mitologia vorbește de aproape un milion de exemplare tipărite, opt sute de mii vândute. Cum se putea ca Scânteia, organ al Partidului Comunist, să fie un succes după Revoluția anticomunistă? Oficialii noii ordini politico-sociale de după 1989, în ciuda declarațiilor de dezavuare a comunismului, tolerau în preajma Puterii, din motive electorale, grupări ale nomenclaturii vechiului regim. Astfel, coagularea unui partid, Partidul Socialist al Muncii, ai cărui membri aparțineau fostei nomenclaturi, făcea posibilă și apariția ziarului Scânteia, organul de propagandă editat de Partidul Comu- nist Român. "Scânteia" nu a fost însă editată de partidul nou înființat, ci de grupul Cațavencu. I
Numărul farsă Scânteia


ar succesul a provenit dintr-o confuzie: nostalgicii sau simpatizanții comuniști credeau că-și regăsesc "respirația" politică, iar ceilalți au fost curioși să vadă cum are cineva curajul să râdă de confuzia politică, de comunism și de comuniști atât de curând după 1989.

Succesul a adus și un diferend între membrii fondatori, soldat cu împărțirea de roluri (unii patroni, ceilalți angajați) și anunțând viitoarea sciziune.

Curând va lua ființă Așezământul Cultural "Academia Cațavencu", pe 23 august 1991. Pe 21 sep- tembrie 1991 a fost dată publicității decizia de recunoaștere a persoanei juridice. Este momentul apariției primului număr din buletinul Academiei, în fapt continuarea, prin componență și linie editorială, a lui Cațavencu.

"Cheful" de lansare a primului număr din buletinul Academiei a fost și primul Mare Bal. Se întâmpla la Uniunea Scriitorilor, în octombrie 1991.


Primul număr Academia Cațavencu

Din acel moment, aproape anual, Academia Cațavencu a sărbătorit, printr-un Mare Bal, atât reușita primei lansări, cât și "armistițiul de o noapte" dintre politică și presă, mijlocit de satiră. Marele Bal a fost un eveniment pe care poli- ticienii îl căutau spre a se expune și a negocia, pe care Academia îl folosea pentru a le satiriza derapajele, iar mass-media pentru a fi măcar o noapte precum Cațavencu: să speculeze diferite ges- turi, "șmenuri, șușanele", pe seama mai-marilor vremii.

Între 1991 și 2006/2008, ziua de luni a rămas consacrată scrierii textelor pentru gazetă.

Marțea, după ora 16, Academia Cațavencu se difuza în București, iar a doua zi, miercurea, în orașele mari din România. A fost un ritual publicistic, neîntrerupt de sărbători religioase sau de praznicele trecerii anilor. Satira a fost mereu în opoziție, mai ales față de Opoziția politică. Academia a vizat mereu publicul tânăr, activ, între 19 și 49 de ani, cu o educație medie și superioară; și, până la propria scindare, din nou, Academia Cațavencu a rămas, ca durată și constanță, în perioada cercetată, singura gazetă de satiră de pe piața românească.

Semnele sale distinctive, rămase identice timp de 20 de ani sunt: – frontispiciul (autor: Octav Mardale); – sloganul ("Cititorii noștri sunt mai inteligenți ca ai lor", autor: Ioan T. Morar), semnăturile-pseudonim (Ioan T. Morar); – caricaturile (Octav Mardale, Ion Barbu);
Caricaturi Mardale, Barbu

– rubrici consacrate: "Bârfe, șmenuri, șușanele" (Liviu Mihaiu), "Bula demnitarului" (pagina a doua – ideea lui Mircea Toma), dezvăluiri (pagina a treia – coordonator: Cornel Ivanciuc), interviul (pagina a patra – Eugen Istodor), "Tetelu" (Dragoș Mușat), "Mazeta Sporturilor" (penultima pagină – Viorel Moțoc), "Avem o țară. Cum procedăm" (ultima pagină – colectiv); – pozele cu "bule" (nucleul principal: Răzvan Cucui, Ioan T. Morar, Viorel Moțoc, Doru Bușcu, Augustin Julea).

Caţavencu a fost cel mai longeviv și mai vizibil trib al societății civile

În relatările unor Gabriel Liiceanu (1983), Horia-Roman Patapievici (1996) sau Vintilă Mihăilescu (2010) întâlnim numeroase descrieri ale practicilor comunitare de tip enclavă.

Iată cum vedea, subversiv, Gabriel Liiceanu (în 1991, într-un discurs ținut în Luxemburg) raporturile cu practicile culturale comuniste: "«Priviți-mă», va spune acest intelectual, «pot citi, uneori chiar vorbi, în trei-patru limbi moderne, am studiat singur latina și greaca pentru a avea acces în original la textele filosofiei antice. Pot discuta cu dumneavoastră despre Homer, Platon, Sf. Augustin, Shakespeare sau Goethe sau despre Flaubert, Thomas Mann, Kafka, Yourcenar sau Umberto Eco. Sau despre Derrida». Acest intelectual din Est vă va povesti cum, pentru el, cultura Europei nu a fost, ca pentru dumneavoastră, ritmul firesc al respirației spiritului, ci un soi de oxigen furat, asimilat și depozitat clandestin, o variantă a supraviețuirii într-un uni- vers asfixiat de minciună, ideologie și vulgaritate" (Liiceanu, 1991: 5).

În chiar primul paragraf al jurnalului său, vorbind despre inițierea culturală, practicată tot în perioada comunistă, H.-R. Patapievici afirmă: "Nu știu cum și-au păstrat alții integritatea sub comunism, dar eu m-am salvat prin prieteni. De când mă știu am fost înconjurat de ceea ce aș putea numi, cu oarecare pompă, prieteni de idei. Astfel, viața mea intelectuală, înainte de 1989, nu a avut legătură cu școala, facultatea sau spațiul public, ci s-a desfășurat exclusiv în cercul meu de prie- teni. Erau, pe de o parte, bibliotecile pe care le devoram împre- ună cu entuziasm. Și mai erau nesfârșitele dezbateri pe care, voluptuoși și îndrăgostiți, le organizam periodic" (1996: 5).

Vintilă Mihăilescu rememorează ritualul Asociației Petrecăreților Profesioniști, cei care își petreceau timpul tot sub imperiul unui astfel de ritual – lectură, dezbatere: "Era firesc să ne asociem, în final. Nu pentru că eram «petrecăreți», ci pentru că o făceam cu profesionalism. Adică temeinic și cu abnegație. Nu eram împotriva instituțiilor, militant și acru, dar făceam tot ce puteam pentru a rămâne undeva la umbra lor, înflorind precum alții la umbra fetelor în floare. Aveam să aflăm mai târziu că aceasta se cheamă «rezistență prin cultură»" (Mihăilescu, 2010: 7).

Și "Cel mai mult timp îl petreceam însă în discuții inter- minabile despre toate problemele mari ale omului și lumii. Majoritatea se desfășurau în grupuri mai mici, între «adunările generale». Dezvoltaserăm – nu știu dacă în mod conștient sau nu – o anumită strategie retorică, astfel încât discuțiile noastre nu se terminau niciodată căci, în momentul în care plutea în aer o idee de consens, unul dintre noi începea automat să argu- menteze vehement contrariul" (Mihăilescu, 2010: 17).

Dintr-o asemenea zonă de inițieri, "petreceri în afara ritualurilor oficiale, argumentație pro și contra, care nu trebuia să conducă undeva, ci doar să dureze" (Mihăilescu, 2010: 17), dintr-un asemenea trib veneau Sorin Vulpe, Liviu Mihaiu și Doru Bușcu.

Studenți la Politehnică, aveau parte de discuții formatoare împreună cu profesorul Ioan Bălin (Jean). De altfel, după 1991, Sorin Vulpe (manager Academia Cațavencu, Realitatea- Cațavencu, astăzi manager Britcon Management) va pleca la Londra și va fi admis la un masterat în filosofie, reușind să închidă – și practic – cercul aspirațiilor teoretice de la cârciuma "Turist" din București: "Preocupările mele, la vremea aia, erau etilico-metafizice. Eram influențat de Jean. În anul întâi de facultate românească, Liviu m-a dus la o cârciumă unde l-am întâlnit, în afara orelor de școală, pe Jean Bălin, asistentul nostru de la cursul de filosofie, cu care era într-o relație amicală. Cârciuma se numea «Turist» la vremea aia și se găsea în Piața Romană, unde este acum o sucursală bancară. Dar «Turist» a rămas mult timp poarta principală de intrare în geografia intelectuală. La vremea respectivă se preda filosofie în cheie marxistă, doar că Jean nu făcea nimic marxist. Ne-a deschis mintea către filosofia greacă, către istoria filosofiei, în general, către literaturi mai puțin circulate, către sociologie, psihologie, arte. Te fascina cu cuvântul. Explica foarte dibaci și cu har conceptele și putea să argumenteze pentru multe paliere de înțelegere și educație. Roiau discipolii în jurul lui. Găseam la «Turist» o adunare filo- sofică, în sensul chefurilor socratice actualizate cu bere și palincă, altfel o boemă eterogenă. Filosofia e capabilă să strângă la masă o lume de profesii și patologii diverse. La masa lui Jean erau de la doctori la zidari maramureșeni ce construiau Casa Poporului, trecând, evident, printr-un grup consistent de ingineri. Jean Bălin stăpânea spectaculos acea masă. Era modul lui de viață, într-o dublă intoxicație, psihică și intelectuală. Se bea de dimineață până noaptea târziu și se discuta filosofie, istorie, literatură.

Era fascinant Jean.

Talent filosofic, argumentație, aplomb, un mare simț al conversației. Putea fi pedagogic, maieutic, sclipitor, rigu- ros, sarcastic, intransigent... un spectru foarte larg. Erau diverși inși, nu foarte educați, care încercau să câștige în ochii lui, dar asta-l enerva la culme. Era politicos, dar tăios și constructiv. Avea înțelepciunea de a folosi cu zgârcenie jargonul filosofic, pe care îl considera ca fiind masca unei înțelegeri superficiale a temei. Capacitatea de a explica în termeni laici un subiect înalt era semnul unei minți bune și educate care stăpânește subiectul cu pricina. Evident că nu poți opera o reducție conceptuală cu orice subiect și niciodată fără rest. Cred că eram elevul lui pre- ferat. Probabil și singurul care s-a dus hotărât să facă filosofia la Londra. De fapt, eu am văzut chestia asta ca pe un program de recuperare intelectuală. Pe Jean nu-l interesau diplomele, iar el nu era un admirator al filosofiei anglo-saxone contemporane, poate cu excepția lui Russel și Wittgenstein, pe care îi considera, de fapt, ca fiind deasupra curentului" (Istodor, 2016: 267).

Descrierea unei enclave, de data aceasta manifestată prin satiră-performance, cu întrevederi regulate, vine și de la Ioan T. Morar (membru fondator Academia Cațavencu, astăzi scriitor Polirom și locuitor al Marsiliei, Franța).

În perioada comunistă, acesta era membru al grupului studențesc Divertis: "Tu știi că eu îl imitam pe Ceaușescu în diverse turnee Divertis, la petre- ceri, motive să mă agațe Securitatea erau, or n-am pățit nimic, ceea ce dovedește cât de vulnerabil era sistemul. Bine, eram inconștient. Erau tipi prin locurile unde făceam chestia asta, un fel de petreceri semiclandestine. Unul mi-a zis: «Am vrut să te chem la birou, foarte inteligent ce-ai făcut, am râs, dar să nu mai faci asta când nu-i cunoști pe toți cei prezenți». Și-atunci, mi-a trecut, așa, o transpirație rece pe șira spinării. De ce nu m-a turnat nimeni? Eu zic că era greu să raportezi: «Îl imită pe tovarășul Ceaușescu – adică imită defectele de vorbire!», de pildă, nu? «Păi, stai un pic! Tovarășul Nicolae Ceaușescu n-are defect, cum să raportezi asta???» «Face pe bâlbâitul.» «Păi, dar el nu e bâlbâit.»" (Istodor, 2016: 331).

"Sfârșitul jocului" (Mihăilescu, 2010) a reprezentat, în fapt, impulsul principal al constituirii după 1989 a sferei publice habermasiene (Habermas, 2005).

Acele "bule", enclave, universuri paralele, cu educație și exercițiu cultural similar, marginale ca acțiune social-politică, au devenit parte centrală a sferei publice românești, principiul coagulant al neo-tribului Cațavencu.

"Eram cu Liviu și Sorin [Liviu Mihaiu, Sorin Vulpe, n.a.] în ziua în care muncitorii de la IMGB făcuseră ordine pe bulevar- dul Magheru. Ne strânseserăm la Arhitectură și, în extazul ăla, încercam, împreună cu alții, să creăm o contralovitură retorică, gesticulatorie, să ieșim în stradă într-un anume fel, să ieșim în stradă și să protestăm împotriva ciomegelor pe care tocmai le luaserăm. Răposatul Papi a venit la Sorin și i-a spus că are un coleg care vrea să scoată un ziar. Iar noi făcuserăm un pelerinaj pe la mai multe ziare. Scriseserăm texte, vorbiserăm cu patroni, ni s-a închis ușa-n nas. Sigur, erau texte exaltate, ale momen- tului, erau doar țipete autentice. După asta, îți dai seama că am mers cu Papi în garsoniera lui Ovidiu Nacu, un tip voios, inteligent, optimist, care-și vânduse televizorul color... Iată, Cațavencu s-a născut din acest mit fondator al capitalismului românesc. N-am dezbătut prea mult în legătură cu gazeta, dar Nacu voia valențe literare, noi voiam vehemență. Ne-am așezat într-un colț al camerei și i-am dat drumul. Textele de atunci încercau să redea, într-o cheie parodică și literară, apăsările momentului. Oamenii își spuneau păsurile, noi veneam dintr-o școală stator- nică de umor, ale cărei cursuri le absolviserăm în Regie.

După ce am terminat scrisul, a doua zi am mers în tipografie și am ieșit pe străzi să vindem gazeta.

Aveam mâinile negre, buzunarele pantalonilor erau rupte de greutatea banilor. Seara ne-am reîn- tors în garsoniera lui Nacu și ne-am golit buzunarele și sacoșele pline cu bani. Tabloul era așa: un morman de bani în mijloc, iar în jur oameni fericiți că făcuseră ceva pentru momentul ăla. Am plecat, fără să fim convinși că o să ne mai cheme. Pentru noi se încheiase un capitol: voiam să spunem ceva, spuseserăm, am plecat. Gazeta a avut parte de o reacție imediată și formidabilă. Se citea în metrou, aveam satisfacția aia de a citi peste umărul unui om care râde citind un text cu semnătura ta. Ovidiu ne-a chemat pentru al doilea număr și am zis: hai să ne mai distrăm un pic. Însă după aceea am văzut o cronică în România literară, în care Nicolae Manolescu saluta apariția unei gazete ieșite complet din tiparul presei private, plină de entuziasm și retorică. Vorbea de Cațavencu, vorbea de ironie, de umor, de o publicație tonică. Și vorbea despre două articole: al meu și al lui Liviu. În momentul ăla ne-a chemat Ovidiu și ne-a spus: cred că așa trebuie să mergem mai departe.

De atunci, Cațavencu a început să fie o gazetă de umor. Clarviziunea rămâne a lui Ovidiu Nacu. Am făcut așa, Cațavencu a vândut în luna mai 350.000 de exemplare." (Doru Bușcu, în Istodor, 2016: 274)

Răzvan Cucui (jurnalist la Academia Cațavencu, actualmente "bucătar, specializat în pastramă")

arată felul cum primul număr din Cațavencu a devenit o formă de chemare la reconstituirea "neo-haitei", dar de data aceasta în scopuri civice: "Eram inginer stagiar la Craiova și un student la medicină mi-a arătat primul număr din Cațavencu Incomod. Îl cumpărase din Gara de Nord. M-a izbit din prima stilul bășcălios, de sor- ginte constănțeană, mai exact de Tomis III. Un stil la care au contribuit din plin mari umoriști necunoscuți: Guliver, Gil-Bătrânul, Boris, Gicu și Abi, Florinakis, Piquik, Plitz, Goe, domnu’ Mișu (fratele meu), precum și victimele lor, de altfel băieți cu replică, majoritatea: Adi Sculament, Puiu Manevră, Gică Cântar, Maimuțep, Caramela, Femela, Lamă, Bacric, Gumă, Techit, Acucu, Skily, Benone Mincinosu’ și alții". "Revenind la primul număr din Cațavencu... Deci mă uit în caseta tehnică și ce-mi văd ochii?! Majoritatea prietenilor mei din facultate: Bușcu, Mihaiu, Vulpe, Lakatoș, plus câteva nume necunoscute. Lipsea Julea, care avea să vină un pic mai târziu. Nu mai știu dacă era deja Hâncu. Împreună, prin ’88, elaboraserăm lucrarea pornografic-anticomunistă Să luăm ceva serios din Biblie. De ce nu te-au chemat? Mă izolaseră de ceva vreme pentru că trăisem o aventură cu fosta iubită a unuia dintre ei. Nu au înțeles decât mai târziu ideologia «comunismului sexual total» pe care o propovăduiam în acei ani de constrângeri. Culmea, și «ingrata» era acolo. De fapt, chiar ea îi adusese. Pe mine, măgarul dispărut total în ceață, nu. Mi-am predat apartamentul de serviciu (ce bou!), mi-am vândut bicicleta Tohan DeLuxe, mi-am dat demisia și am luat trenul de București." (Răzvan Cucui, în Istodor, 2016: 343)

Liviu Mihaiu, Doru Bușcu, Sorin Vulpe veneau de la Politehnică, Ioan T. Morar, Viorel Moțoc, Eugen Istodor, Ioan Groșan de la Filologie, Cornel Ivanciuc de la Geologie, Mircea Toma de la Psihologie, Octav Mardale de la Arte Plastice. Patrick André de Hillerin era licean, apoi student la Jurnalism.

Acestui grup fondator i s-au alăturat alte nume care vor face istorie. Iată cum vedea Dragoș Mușat venirea la Cațavencu (jurnalist la Academia Cațavencu, om de publicitate acum și realizator al lui "Tetelu" pe net):

Pentru el, Cațavencu însemna patimă: "Într-a douășpea, chestie de destin, aveam o intensă pasiune pentru Cațavencu. Eram fan. Așteptam ziua de apariție, eram febril. Chiar și când am venit în București, să dau examen, eu eram înnebunit de ziar. Am picat primul sub linie, cu trei sutimi. Și mi-am făcut un plan: o să ajung la Cațavencu și o să scriu de nenorociții care m-au făcut pe mine să pic. Am picat pe nedrept. Corectorii aveau nevoie să ia în considerare un singur cuvințel ca să mă treacă. Era așa: dați un sinonim pentru «hotărâre». Am zis «determinare» și boii de la Drept nu l-au luat în considerare fiindcă sinonimul e «act». Mi-au micșorat nota la contestație și am ajuns la decan, care mi-a dat două palme pe spate și mi-a zis: lasă, tinere, ne vedem la anu’. L-am urât. Îmi venea să-l omor. Și a început o luptă febrilă pentru a intra la Cațavencu ca să-i bag pe acei muiști în pagina trei. Și am început să trimit scrisori. Acum nu mai era ca pe vremuri. Aveam parte de răspunsul ăla clasic: mai trimiteți. Turbam. Mă sculam de la cinci dimineața ca să caut Cațavencu și altă durată de timp nu exista decât săptămâna în viața mea. Am visat că Morar o să scrie asta: vino la noi. Bine, să spun cum trimiteam textele. Eu credeam că voi fi considerat o mare revelație. E, și îmi imaginam o chestie spectaculoasă, ca la «Junimea», unde voi stăteați în cerc și comentați textele și spuneați: uite un tip! Și, în scenariul meu spectaculos, veneam cu scrisorile și le aruncam pe sub ușă" (Arhiva personală Istodor, interviuri 2006-2008).

Alexandru Vărzaru savura pe ascuns Cațavencu. Tatăl său citea gazeta extremistă România Mare, cea care ataca, în termeni injurioși, Cațavencu și întreaga Opoziție politică. Pentru Vărzaru (membru al redacției, azi ofițer de presă în mediul bancar), Cațavencu reprezenta un "plan superior" al propriei vieți: "În ’96 am terminat liceul, am dat la facultate, am picat, mai pe vară am stat acasă, am încercat să muncesc, nu că nu aveam ce face... am fost vânzător de haine, la Pavilionul Romexpo, și, pentru că citeam Cațavencu de câțiva ani buni, aveam o colecție groasă acasă, la un moment dat am trimis niște scrisori și m-am trezit că, într-un număr din Cațavencu, la «Cuvântul care...», Liviu Mihaiu mi-a publicat niște casete, ca venind de la un cititor. Asta mi-a dat un imbold fantastic și m-am trezit că vin aici, unde am fost încurajat să continui. Era fantastic. Ce era fantastic? Eu divinizam Cațavencu, efectiv. Îmi creasem un plan supe- rior în care se afla Cațavencu, un reper moral și în toate sensurile. Îmi plăcea umorul de-aici, îmi plăcea viziunea despre România, în special, pe care o avea Academia Cațavencu, îmi plăceau oamenii și, când am venit aici, mi s-a părut c-am intrat în Olimp. Ai descoperit singur Cațavencu? Nu mai țin minte. Cred că tatăl meu l-a luat de câteva ori, după care s-a scârbit, el fiind cu PRM-ul. Dar eu mă contami- nasem deja și, când taică-meu mi-a interzis să iau gazeta, o cumpăram și o citeam pe furiș. O citeam în ilegalitate, pentru că o luam cu banii lui. O citeam pe drum, nu știu, o aduceam sub bluză acasă, mă duceam în WC și râdeam. Apoi o puneam într-un geamantan vechi, creștea maldăr. Când a fost să mă angajez, i-am spus. Era și momentul să-mi fac un drum în viață și atunci nu mai conta dacă lucrez pentru dușman. După ce am adus primii bani, a devenit mândru" (Alexandru Vărzaru, în Arhiva personală Istodor, interviuri consemnate 2006-2008).


Textul de față este extras din cartea “Cațavencii și tribul lor", tipărită de Polirom în 2018. Ea este realizată pe baza interviurilor cu membrii redacției Cațavencu/Academia Cațavencu, înainte de seria de scindări a grupului. Povestea de față nu cuprinde devenirea Cațavencilor în trust, trustul Realitatea-Cațavencu, nici scindarea grupului în Cațavencii și Kamikaze și nici cumpărarea cu peste 800.000 de euro a titlului "Academia Cațavencu" de câtre "România liberă"


Foto Balul Cațavencu

Primul număr Cațavencu, februarie 1990: Ajtony Laura, Bogos Ernö, Doru Bușcu, Marina H. Cristea, Constant M. Damian, Cătălin Dragomir, Diana Ghionea, Teodora Her, Cristian Iscrulescu, Liviu Mihaiu, Nicolae Olah, Gabriela Stanciu. Numărul 4, 5-12 martie 1990: Doru Bușcu, Viorel Chirea (prezentare grafică și colaj), Răzvan Cucui, Octav Mardale (caricatură), Irina Nacu (secretar de redacție), Nicolae Olah (redactor-șef), Mircea Toma, Traian Călin Uba, Sorin Vulpe. Numărul 15: Sorin Vulpe, Doru Bușcu, Liviu Mihaiu, Mircea Toma, Irina Nacu, Nicolae Olah (pseudonim al lui Ovidiu Nacu), Viorel Moțoc, Ioan Groșan, Th. Denis Dinulescu, Emil Berdeli, Ioan Viștea, Mihai Antonescu, Felix Anton Rizea, Eugen Istodor, Romulus Anastasescu, Ioan T. Morar, Adrian Bobu (machetare). Numărul 1 Academia Cațavencu: Mircea Dinescu (director literar), Doru Bușcu (secretar general de redacție), Dăncuță D. Dobrin, Alexandru Hâncu, Eugen Istodor, Mădălin Matica, Liviu Mihaiu (redactor-șef adjunct politic), Ioan T. Morar, Viorel Moțoc, Felix Anton Rizea (șef secție eveniment), Mircea Toma (redactor-șef adjunct social), Sorin Vulpe (redactor-șef). Și citi- torii noștri, care sunt la fel de inteligenți ca și noi. După 1993/1994 se vor alătura redacției: Florin Iaru, Dan Stanciu, Ștefan Agopian, Tudor Octavian, Ion Barbu, Iulian Tănase. După 1995/1996, în redacție vor face glume: Marius Borțea, Alexandru Căutiș, Gabriel Drogeanu, Roxana Jipa, Stelian Nistor, Alexandru Duțu, Beniamin Goace, Alin Ionescu, Cătălin Matei, Dragoș Mușat, Bogdan Petry, Electroputere Vasile, Cătălin Prisacariu, Mihai Roman, Nic Sârbu, Simona Tache, Alexandru Cristorian, Radu Alexandru, Dragoș Vasile, Mălin Mușatescu, 14 Cațavencii și tribul lor Marian Turosu, Silviu Apostol, Silviu Brizu, Alina Moscalu, Andrei Manţog, Cip Ieșan. După 2010, Cațavencu îi va avea în componență și pe: Cristian Teodorescu, Mihai Radu, Radu C. Crahmaliuc, Simona Rădoi, Grig Bute, Mihai Buzea, Raul Gheba.


6334 de afisari


Sic transit gloria mundi
fat.cat [utilizator], Joi, 13 februarie 2020, 10:10
+26/28
Nu ne mai aminti, Eugen Istodor, despre cum singura publicatie cu cojones din anii ‘90 s-a destramat si si-a pierdut incet impartialitatea. Am citit Academia Catavencu de la inceput. Era incredibila. Dar ziua in care am aflat ca Doru Buscu avea contracte prin firma sa cu PSD, in sinistra epoca Dragnea (numai nu puteam intelege de ce scria editorialele pe care le scria la vremea respectiva) a fost ziua in care am incetat sa mai cumpar Catavencii. Am crezut ca spiritul Academiei va fi vesnic, in ciuda despartirilor, fragmentarilor de echipa si esuarii unora prin functii publice care le-au compromis imaginea. Nu a fost adevarat. Asa ca eu n-as sarbatori nimic, sa fiu in locul vostru, baieti. No offense.
hahahaha
transpenibilus [utilizator], Joi, 13 februarie 2020, 11:20
+17/21
Mihaiu, Iaru, pah, Buscu, Dinescu, Mihai Radu si alti pizidei ca astia care si-au vandut cinstea lui Dragnea sarbatoresc ceva? Marsssss ma!
inca 7 comentarii comenteaza
Cookie Settings