Analiză. Kurzii, războiul cu Turcia și marile trădări ale lumii occidentale - Hotnews Mobile
1 € 4,7550 1 USD 4,2719joi 17 oct 2019

Analiză. Kurzii, războiul cu Turcia și marile trădări ale lumii occidentale

de Cătălin Gomboș Joi, 10 octombrie 2019, 8:59
- a A+
Imagine
Ceea ce era de așteptat s-a întâmplat. Turcia a lansat miercuri seară o ofensivă militară în nordul Siriei împotriva kurzilor. Atacul vine în contextul în care Donald Trump a anunțat retragerea trupelor americane din zonă, fapt care a fost catalogat de opinia publică internațională drept o trădare a aliaților SUA alături de care au luptat împotriva ISIS. Nu este însă prima dată când kurzii sunt lăsați baltă de occident, iar în continuare voi încerca să explic care este contextul noului conflict sângeros care tocmai a izbucnit în Siria.



Donald Trump a reușit să șocheze, din nou, printr-o decizie care dă peste cap ani întregi de politică a Statelor Unite: retragerea forțelor americane din nordul Siriei pentru a îi da Turciei mâna liberă să intervină. S-ar putea argumenta că surpriza, de data aceasta, nu este chiar așa de mare ca, să zicem, atunci când Trump a decis să lanseze dialogul cu Kim Jong Un (rezultatele acelui dialog încă se lasă așteptate): liderul de la Casa Albă afirmase încă de anul trecut că ar vrea să retragă militarii americani din Siria.

S-a răzgândit cu greu și doar după ce secretarul de atunci al apărării, Jim Mattis , un general apreciat atât în Statele Unite cât și de aliații acestora și văzut ca un garant al unei politici raționale a Washingtonului, și-a dat demisia în semn de protest. Mattis credea că o astfel de retragere ar fi contrară intereselor Statelor Unite în Siria și în regiune, iar motivele sunt evidente: mai întâi, o retragere completă a Statelor Unite din Siria ar fi avantajat competitorii săi, Iranul și Rusia, care rămân prezenți acolo; apoi, s-ar fi deschis calea unei intervenții a forțelor pro-guvernamentale siriene pentru a readuce sub control toate teritoriile kurzilor, inclusiv cele vizate de Turcia.

În al treilea rând, zona era insuficient stabilizată după înfrângerea Statului Islamic, care încă era prezent în Irak și în Siria, chiar dacă nu mai controla teritorii, și aștepta un moment prielnic pentru a reveni; de altfel, în lunile care au urmat s-a văzut că această revenire a început să se producă și că a fost impulsionată, după cum afirmă chiar Pentagonul, și de anunțul lui Trump .

Nu în ultimul rând, o retragere din Siria ar fi însemnat abandonarea unui aliat al Statelor Unite – iar aici este vorba de cel mai apreciat gen de aliat, cel dispus să lupte și sacrifice oameni; dincolo de "trădarea" propriu-zisă, gestul transmite și un semnal către alți aliați pe care America îi are în prezent sau și i-ar putea dori în viitor – că nu se pot baza pe sprijinul acesteia atunci când au nevoie – dar și către adversarii săi, care ar putea fi mai tentați să atace ținte aflate, teoretic, sub protecția Washingtonului.

De data aceasta nu a fost anunțată o retragere completă din Siria, ci doar din nord-est, fiind vorba, practic, exact de acele forțe care, prin simpla lor prezență, descurajau o intervenție Turciei sau a forțelor siriene sprijinite de Rusia .

Indiferent cum ar încerca să sucească faptele Donald Trump și cei mai înverșunați adepți ai săi (din State și din afara acestora, inclusiv România) care încearcă să îi justifice orice acțiune, retragerea forțelor americane este percepută drept o trădare a unui aliat: kurzii sirieni.

Acest lucru pare fi recunoscut inclusiv de lideri marcanți ai Republicanilor (Mitch McConnel, Lindsay Graham etc.) care, deși de obicei se feresc să îl critice pe președinte și îi sprijină politicile, acum au denunțat public decizia sa.

Trump a încercat să se apere printr-un tweet bizar pe 7 octombrie în care și-a lăudat "marea și inegalabila înțelepciune" și a amenințat că va "distruge și anihila complet" economia Turciei în cazul în care aceasta va face ceva nepotrivit, iar o zi mai târziu a revenit cu o serie de mesaje în care a dat asigurări că nu îi va abandona pe kurzi și a spus, printre altele, că Turcia este un partener comercial important, parte a programului F-35 și, în plus, l-a eliberat, la cererea sa, pe pastorul Andrew Brunson.

Este vorba de o interpretare cel puțin originală a realității – Turcia a fost exclusă din programul F-35 în luna iulie, din cauza deciziei sale de a achiziționa sistemul rusesc S-400, iar secretarul apărării, Mark Esper a zis clar că până când nu renunță la acesta Ankara nu va reveni în program; pastorul Brunson, arestat pentru presupuse legături cu puciștii din iulie 2016, nu a fost eliberat ca un semn de bunăvoință al lui Erdogan ci după ce Statele Unite i-au impus Turciei sancțiuni economice.

Chiar și dacă privim doar prin prisma acestor două dosare, pe care chiar Trump le-a evocat (dar diferendele dintre Turcia și Statele Unite sunt mai mari și în mai multe domenii) retragerea din nord-estul Siriei reprezintă, dincolo de abandonarea kurzilor, o cedare în fața unui aliat-problemă, care a sfidat Washingtonul în repetate rânduri în ultimii ani, inclusiv în contextul războiului împotriva Statului Islamic.

Războiul kurzilor cu Statul Islamic





Soldați kurzi împreună cu soldați americani. Sursa foto: "Kurdish and American Peshmerga" via Wikimedia Commons

Statul Islamic nu a apărut din neant. Gruparea a fost fondată de iordanianul Abu Musab al-Zarqawi – care avusese legături cu Al Qaida dar și cu gruparea jihadistă kurdă Ansar al-Islam – și a trecut, de-a lungul timpului, prin diferite metamorfoze: Jama’a al Tawhid ua al-Jihad, Al Qaida în Mesopotamia, Statul Islamic din Irak.

Sub toate aceste denumiri, gruparea a purtat, începând cu 2003, o sângeroasă campanie teroristă care a vizat forțele americane din Irak, autoritățile naționale, comunitatea șiită și sunniții denunțați drept colaboratori. Gruparea a părut înfrântă la sfârșitul anilor 2000 din cauza respingerii sale de către comunitatea sunnită. Nemulțumirile exprimate de sunniții irakieni în contextul Primăverii Arabe și un val de evadări în masă din închisorile irakiene au creat condițiile ideale pentru refacerea Statului Islamic din Irak, care a trimis militanți și dincolo de graniță odată cu izbucnirea războiului civil din Siria.

Chiar și în ianuarie 2014, când gruparea (redenumită Statul Islamic din Irak și Siria/Levant) își arătase deja ferocitatea în Siria și ocupase în Irak orașul Fallujah, Occidentul o ignora: președintele Barrack Obama a comparat-o cu rezervele unei echipe de liceu (JV team).

Lumea a realizat cu ce se confruntă doar în vara și toamna lui 2014, când au fost publicate înregistrări cu decapitarea unor cetățeni occidentali, iar gruparea jihadistă a lansat două ofensive, în Siria și în Irak. În ambele țări, kurzii s-au găsit în prima linie a frontului cu Statul Islamic. În Irak, câteva sute de jihadiști au reușit să cucerească un teritoriu uriaș, în care se afla și al doilea oraș al țării, Mosulul, spulberând forțe irakiene net superioare numeric și ca dotare.

Singura forță care mai stătea în calea ocupării întregului nord al Irakului era cea a luptătorilor peșmerga, care controlau Regiunea Autonomă Kurdă. Jihadiștii au vizat, totodată, și minoritatea yazidi din zona Sinjar – o populație care vorbește un dialect kurd, considerată de unii ca făcând parte din națiunea kurdă.

Doar atunci a intervenit Occidentul, inițial cu livrări de armament pentru peșmerga și un efort de evacuare a miilor de yazidi care fugiseră în munții Sinjar.

În Siria, luptătorii Statului Islamic au ajuns până la orașul Kobane, în apropierea graniței cu Turcia. Localitatea a fost scena unei sângeroase bătălii care s-a încheiat, la începutul lui 2015, cu prima înfrângere importantă suferită de teroriști; deși kurzii sirieni se mai confruntaseră și până atunci cu Statul Islamic, bătălia de la Kobane a fost cea care a adus lupta lor în atenția publicului și comunității internaționale.


Prima trădare a kurzilor de către americani



După Sinjar și Manbij a început mobilizarea împotriva Statului Islamic. Washingtonul a format o coaliție internațională care a oferit sprijin logistic și a intervenit cu aviație de război și efective terestre limitate, în principal forțe speciale. În Irak, forțe guvernamentale, miliții șiite coordonate de Iran și luptători peșmerga au reușit să elibereze teritoriile care fuseseră ocupate de Statul Islamic. Imediat după înfrângerea grupării jihadiste, forțele care se luptaseră cu aceasta au fost pe punctul de a intra în conflict ca urmare a unui demers al kurzilor de a obține independența.

Aceștia au încercat să își formeze propriul stat din Regiunea Autonomă Kurdă, care se guverna singură de la începutul anilor ’90, și teritoriile din zona Sinjar și Kirkuk, ocupate după atacul Statului Islamic. Baghdadul și-a trimis armata împotriva kurzilor, însă decisivă s-a arătat a fi intervenția Iranului, prin comandantul forței Quds, Qassem Soleimani, care a determinat una dintre cele două mari formațiuni kurde, Uniunea Patriotică din Kurdistan , să își retragă forțele.

Președintele regiunii kurde, Massoud Barzani, care era totodată lider al celei de-a doua formațiuni, Partidul Democratic din Kurdistan, nu a avut de ales și a renunțat la demersul său. Statele Unite, a căror politică a fost să sprijine unitatea Irakului, nu au intervenit, ceea ce a fost perceput de kurzi ca o trădare, în condițiile în care, de aproape 25 de ani, erau principalii aliați irakieni ai Washingtonului.

Americanii au garantat securitatea regiunii kurde prin interdicția aeriană impusă în anii ’90 forțelor lui Saddam; cel de-al doilea atac către Baghdad, în 2003, a pornit dinspre nord, în timp ce grosul forțelor avansa dinspre sud; în sfârșit, kurzii se simțeau îndreptățiți să fie sprijiniți și pentru eforturile depuse în războiul împotriva Statului Islamic.

În Siria, milițiile kurde YPG (acronim pentru "Unitățile de Apărare a Populare") au devenit principala forță care se lupta cu Statul Islamic. Înarmate de americani și sprijinite de aceștia și în teren – cu aviație, artilerie și forțe speciale – milițiile nu s-au limitat la eliberarea teritoriilor cu populație kurdă și apărarea acestora, ci au purtat un război total împotriva jihadiștilor.

Milițiile YPG – care din toamna lui 2015 operează sub umbrela Forțelor Democratice Siriene (FDS), create pentru a se transmite mesajul că este vorba de o coaliție pan-siriană, nu strict kurdă – au eliberat întreg estul și nordul Siriei, inclusiv capitala Statului Islamic, Raqqa, și câmpurile petrolifere strategice din provincial Deir Ezzour. 11 mii de luptători kurzi și-au pierdut viața în acea campanie în care, în afară de teritoriu, FDS a capturat și mii de jihadiști, inclusiv numeroși luptători (și/sau familii ale acestora) proveniți din Occident pe care niciuna dintre țările de origine nu îi vrea înapoi de teama unor atacuri teroriste.

O ofensivă a Turciei în teritoriile kurde din Siria poate facilita , în haosul produs, evadări în masă ale jihadiștilor – și exact astfel de evadări i-au permis, cum scriam mai sus, Statului Islamic din Irak să se refacă la începutul acestui deceniu. Este puțin probabil, însă, ca riscul unei reveniri a Statului Islamic să oprească Ankara: obsesia lui Erdogan este cu YPG. Cât timp acesta există, Statul Islamic poate fi tolerat.

"Amenințarea kurdă" ca agent electoral pentru Erdogan







Partidul Muncitorilor din Kurdistan, o grupare descrisă de-a lungul timpului ca maoistă și marxist-leninistă, poartă din 1984 o campanie armată, soldată cu zeci de mii de morți, împotriva statului turc. Inițial scopul declarat al campaniei a fost obținerea independenței zonei kurde; ulterior, însă, militanții PKK au vorbit despre o autonomie lărgită.

Violența grupării – războiul purtat de aceasta s-a soldat cu zeci de mii de morți – i-a atras includerea pe lista organizațiilor teroriste de către Statele Unite și alte țări occidentale. Pentru establishmentul republicii fondate de Atatürk națiunea kurdă practic nu există, de aceea PKK a fost văzut constant ca o amenințare mai mare decât cea a islamiștilor.

Recepe Tayyip Erdogan a arătat, inițial, deschidere către kurzi, iar în 2013 chiar s-a ajuns la un armistițiu cu PKK-ul și existau perspective serioase de pace. A urmat, însă, explozia Statului Islamic din vara și toamna lui 2014. În ciuda apelurilor repetate, Erdogan a refuzat să intervină în sprijinul populației yazidi care risca să fie măcelărită în Sanjir.

Adevărata criză a izbucnit, însă, odată cu bătălia de la Kobane – care era vizibilă dincolo de graniță, unde tancurile armatei turce așteptau fără să facă o mișcare. Mai mult, Erdogan nici măcar nu le-a permis kurzilor turci să treacă granița și să lupte alături de sirieni, ceea ce a dus la proteste violente, soldate cu cel puțin 14 morți , în zonele din Turcia unde erau comunități kurde importante.

În timp ce Ankara refuza să îi ajute pe kurzii irakieni și sirieni, chiar și cu prețul unor tulburări pe propriul său teritoriu, respingea și apelurile de a interveni împotriva Statului Islamic ba, mai mult, se arăta tolerantă cu acesta: Turcia a permis tranzitarea teritoriului său de către zeci de mii de luptători străini, a închis ochii la traficul de frontieră, inclusiv cu petrol, prin care Statul Islamic s-a finanțat, i-a lăsat pe jihadiști să își formeze o rețea logistică de susținere a operațiunilor din Siria.

În plus, presa a dezvăluit că ofițeri de informații turci ar fi fost implicați în livrări de armament către islamiștii din Siria , iar cazul a ajuns chiar și în instanță.

În anul care a urmat, în Turcia au avut loc alegeri parlamentare în care partidul pro-kurd HDP a reușit să obțină peste 10% din sufragii și să intre în Parlament, ceea ce l-a lăsat pe Erdogan fără majoritatea de care avea nevoie pentru a-și impune reforma Constituției și a transforma țara într-o republică prezidențială. La doar două luni după alegeri, Turcia a declanșat un război simultan împotriva PKK și a Statului Islamic.

Când au avut loc din nou alegeri, în noiembrie 2015, cu un HDP acuzat de asociere cu PKK și hărțuit de autorități, Erdogan a obținut majoritatea parlamentară de care avea nevoie. Războiul cu kurzii nu a încetat, însă, după alegeri ci, din contră, a fost extins și în Siria. Milițiile YPG sunt asociate cu PKK-ul și chiar au reușit să pună, parțial, în practică viziunea liderului PKK, Abdullah Ocalan, cu privire la un stat marxist.

Chiar dacă forțele YPG nu au lansat vreun atac împotriva Turciei, aceasta a încercat să le elimine și a lansat, deja, două operațiuni militare majore în Siria: mai întâi, în 2016, i-a împiedicat pe kurzi să unească diferitele teritorii pe care le controlau și au izolat enclava Afrin a acestora, apoi în 2018, au ocupat enclava și au alungat de acolo forțele YPG.

Chiar în timpul ofensivei turcești, milițiile YPG colaborau cu forțele americane în alte părți ale Siriei, inclusiv în Deir Ezzour, unde a avut loc un sângeros incident între forțele americane și cele pro-guvernamentale siriene sprijinite de mercenari ruși .

Erdogan a amenințat cu regularitate, în discursurile publice, că va urma și o a treia ofensivă majoră, de data aceasta la est de Eufrat și în direcția Manbij. Ceea ce își dorește Turcia pare a fi, însă, extrem de greu de realizat: este vorba de o zonă-tampon cu o adâncime de 32 de kilometri și o lungime de aproape 500, în care trăiesc aproape jumătate din kurzii sirieni.

Mai mult, Ankara își propune ca în zona-tampon să mute și aproximativ un milion din refugiații sirieni aflați pe teritoriul său – și doar această acțiune în sine reprezintă un adevărat coșmar logistic.

Kurzii – un popor fără țară






Demonstrație a kurzilor iranieni. Sursa foto: Wikimedia Commons

Dincolo de orice considerente ideologice care sunt folosite pentru a justifica războaiele cu diferite grupări kurde, realitatea este că în spatele tutoror acestor conflicte se află refuzul tuturor statelor din regiune de a accepta un stat kurd. Existența acestuia a fost prevăzută în tratatul de la Sevres din 1920, care consfințea dezintegrarea Imperiului Otoman, însă după doar trei ani, tratatul de la Laussane recunoștea noua stare de fapt, rezultată din victoriile obținute de armatele lui Mustafa Kemal împotriva forțelor europene: apariția unei republici turce care controla, printre altele întreaga Anatolie, inclusiv zona de coastă de la Marea Egee și o jumătate din fosta provincie Mosul.

Existența unui stat kurd nu mai era prevăzută în tratatul de la Laussane . Kurzii deveneau, astfel, cel mai mare popor din Orient (și poate și din lume) fără o țară a lor, cu un teritoriu rupt între Iran, Irak, Siria și Turcia.

Toate aceste puteri au reacționat dur de fiecare dată când a avut loc vreo tentativă a kurzilor de a obține independența, și chiar și autonomia le-a fost acordată (sau au reușit să o impună) doar în urma unor revolte armate sau a presiunilor marilor puteri – Republica Mahabad, din Iran, sprijinită de URSS la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Regiunea Autonomă Kurdă din Irak protejată de Statele Unite, Rojava din Siria, care și-a obținut autonomia pe fondul războiului civil și al conflictului cu Statul Islamic.

Reacția comună a Irakului și Iranului împotriva kurzilor irakieni atunci când aceștia au dorit să își proclame independența a arătat, încă o dată, că puterile regionale sunt gata să se coalizeze pentru a menține actualul statu-quo. Cu atâția jucători importanți direct interesați să prevină apariția unui stat kurd – Irakul și Iranul sunt printre marii exportatori de țiței, Turcia are o piață uriașă și o poziție strategică – comunitatea internațională nu s-a grăbit niciodată să intervină în sprijinul acestora, nici măcar atunci când au fost victimele unor crime împotriva umanității și au fost atacați cu arme chimice de Irakul lui Saddam Hussein – care, însă, era în acea perioadă principala forță care i se opunea Iranului, văzut ca un paria al comunității internaționale și un adversar al Statelor Unite.

Ultimii ani și, mai ales, ultimele zile, le-au arătat kurzilor că nu pot conta nici măcar pe aliații alături de care au vărsat sânge. În sfârșit, nu se poate pune problema unui front comun al kurzilor – între PKK, YPG și organizațiile celor din Irak există diferențe ideologice majore. Chiar și în Irak, între Partidul Democratic din Kurdistan (KDP) al clanului Barzani și Uniunea Patriotică din Kurdistan (PUK), fondată de fostul președinte al țării, Jalal Talabani, a avut loc la un moment dat un război civil, iar diferendele au ieșit din nou la iveală când PUK și-a retras oamenii din Kirkuk, lăsând forțele KDP singure în fața armatei irakiene.

Și cu toate acestea este greu de crezut, acum, mai ales după succesele relative din ultimii ani, că diferitele grupări kurde vor renunța la visul autonomiei și chiar al independenței. Ceea ce înseamnă că, pe termen lung, regiunea kurdă va rămâne unul dintre focarele de instabilitate aflate la porțile Europei.


55702 afisari


excelent articol
sile1 [utilizator], Joi, 10 octombrie 2019, 9:58
+27/33
Dincolo de orice altceva apare cu claritate confirmarea a ceea ce fostul secretar de stat H.Kissinger spunea,cinic, cu ani in urma:

-Statele Unite nu au prieteni,au doar interese-

Pe de alta parte,politica la "nivel inalt " dusa de marile puteri,compusa din complicitati si tradari, poate crea situatii ciudate si zone de instabilitate in intreaga lume,lucru dovedit cu supramasura de-a lungul istoriei.
Nota 10 pentru prezentare
cato [utilizator], Joi, 10 octombrie 2019, 9:53
+26/32
Sunt fascinat de acest popor și istoria lui zbuciumată. Credeam că aici este doar un text făcut de mântuială pentru ca un reporter Hotnews să îşi justifice salariul. M-am înşelat.
Cred că niciodată nu am citit o prezentare atât de bună pe Hotnews: coerentă, detaliată, fără prea multă subiectivitate - aproape perfectă.
inca 87 de comentarii comenteaza
Cookie Settings