Prima mea zi de școală. Tu cum ai grijă de copilul tău, în prima lui zi de școală? - Hotnews Mobile
1 € 4,7491 1 USD 4,3248luni 23 sep 2019

Prima mea zi de școală. Tu cum ai grijă de copilul tău, în prima lui zi de școală?

de Eugen Istodor Luni, 9 septembrie 2019, 8:21
- a A+
Imagine
Tu cum ai grijă de copilul tău, în prima lui zi de școală? Eu pe 15 septembrie am început școala. În fiecare zi, lecții de la 8 la 12. Orele erau de 50 de minute și pauzele de 10. Da, la ora 10 era pauza mare. Mereu începeam trimestrul în zi de toamnă aurie care te ciupea de obraz dimineața. Și terminam trimestrul întâi ca un greier, cu degetele și picioarele înghețate. Începeam anul cu un măr de toamnă în mână și terminam trimestrul, iarna, în pumn cu un bulgăre de zăpadă. Astfel învățam la Școală, pe propria piele, de mic copil, lecția "Timpul" , cea mai importantă dintre toate. Durata orei, anotimpurile, culorile toamnei și cele ale iernii. Belșugul toamnei, sărbătorile iernii. Toamna era a părinților care mă duceau la școală, iarna a bunicilor care făceau bunătățile de Crăciun și Anul Nou.



Pur și simplu se-ntâmpla. Eram inițiat în logica lumii în care trăiam, în legea naturii. Pe 15 septembrie eram fericit cu acest tabiet, cu toate celelalte: haine noi, caiete noi, stilouri/pixuri, pe bancă, manuale noi mirosind a cerneală de tipar, ne vedeam prietenii, ne vedeam iubirile, ne revedeam Învățătoarea.

Vedeți poza cu trei puști, poza care ilustrează articolul? Era făcută strict pe ziua de 15 septembrie. E unică. E irepetabilă. Poza, chiar ea, s-a tras dintr-o bucată sau două, pentru că erau mulți școlari în culisele laboratorului foto din piața Matei Ambrozie - București. Era sărbătoare pentru că fotografiatul în sine era rar. Ne puneau caraghios șepcile, cu borul în sus. Ca să fie lumină pe chipurile noastre pubere. Venea un “Hai, zâmbiți!" Și zâmbeam mieros.

În spatele fotografului erau mamele noastre: mama lui Nicu, mama mea, mama lui Viorel. Tații, lipseau la ora 1, când s-a făcut poza. Fuseseră toți în focuri dimineața. Toți trei făceam ce spunea fotograful, era poate prima oară când autoritatea trecea către un străin. Ne uitam în ochii lui Tanti Bunescu, tanti Canale și mama mea Mariana, dar făceam ce spunea fotograful. Eram în mahalaua Dristor-Voluntarilor, cu școala în spatele blocului.

Dimineața fusese fior. Emoție și înfrigurare de toamnă, soare cu dinți. Soare și frig discret. Frunze în culori. Eram mândru în ziua aceea. Pentru că învățasem generozitatea: taică-meu cumpărase din Egipt 2 ghiozdane cum nimeni nu avea. Să aibă copilul până-n clasa a 4-a. Maică-mea avea însă dreptate: Geni, hai să - mpărțim ghiozdanele, îi dăm unul și lui Nicușor. În prima clipă, frustrare, apoi, generozitate. Mama avea dreptate. În poză, eu și Nicu avem același tip de ghiozdan.

În curtea școlii, eram copleșit, mort de frică. Era prima oară când atâta străinătate era în jurul meu. Era hărmălaie, zgomot, era prima mare călătorie în care ore-n șir rămâneam eu pe "sabia mea". Eu cu comportamentul, trupul, mintea acolo într-o lume străină. Erau fețe, chipuri, zâmbete, picioare, sandale necunoscute. Îmi bătea inima ca pupăza în pumnul de copil, pupăza lui Creangă.

Eu cu Nicu am stat în banca a patra de la geam. Viorel stătea în spatele nostru, în banca a cincea. Banca a patra de la geam? Aveam cântec, nu? Eram eroi, ce potriveală! Universul conspira.





Totul ți se dădea cu picătura și cu ritual. Da, durata era importantă s-o înțelegi și durata am înțeles-o în primii ani de școala.

Timpul care fuge-stă la școală (bucurie-pricepere-plictiseală-ne-înțelegere), timpul învățăturii, timpul jocului (pauza), timpul meu, timpul părinților (după ora 12).

Pauza mare mirosea a joacă nebună și a omleta colegilor din primele bănci.
Cum suna, învățătoarea se oprea și noi fugeam, alergam ca scăpați de la spitalul de nebuni. Jucam lapte gros, capra, fotbal, țurca, elasticul. Nu ne terminam jocurile până la sfârșit de pauză, rămâneam nefericiți, dar cu gândul de a relua la nesfârșit jocul. Ce fericire, ce planuri!

În clasa a treia entuziasmul meu a fost așa mare încât i-am rupt o mână unui prieten. Doamne, am învățat atunci cum e răul făcut din preamultbine. Eram ca un Aston Martin pe contrasens, cu 200 pe oră. Ne jucam de-a călăreții și colegul meu a fost calul. Și eu i-am sărit în cârcă și el a căzut pe mână. Eram entuziast, eram nebun. Era timpul scurt trebuia să-l trăiesc intens. Mama colegului meu m-a acuzat de toate cele. Eram mirat. Maică-mea a pus ordine, nu știu cum. Dar m-a apărat ca o leoaică. Apoi, am fost acuzat de discriminare, pentru că era țigan colegul meu. Nu, nu mi-a trecut prin cap așa ceva! Era colegul meu cu care jucasem călăreții. Nimic mai mult.

Învățătoarea mea era doamna Ungureanu. Zâmbea, era blândă, era bună. Înaltă, era soarele meu-al nostru. Mentorul avea vârstă. N-o țin minte altfel. În clasa a patra a dispărut într-o zi de noiembrie. N-am mai văzut-o. În locul ei a venit un învățător pitic și urât. Pe mine mă apucau zăușii, mă jucam cu colegii mei în oră, în clasă, nu-mi păsa de învățătura Urâtului. Lecția duratei? Da, știam exact că încalec regulile (nu se terminase ora, pauza era de joacă). Și Urâtul m-a țintit. A venit la mine și mi-a dat o palmă de m-a aruncat în mijlocul clasei. Urâtul ura. Pedeapsa. Dar ce pedeapsă, Dumnezeule! Am asurzit, am amuțit.

Învățătoarea ne-a învățat cifra și litera.

Măsurile și cheile pământului pe care ne născusem și cu care creșteam. Cu numărul stăpâneai socotelile la magazin, banii pe care-i luai la salariu, numărai de ți se dădea o muncă multiplă: sădește 5 flori, 4 copaci, identificai numărul caselor, diversitatea lumilor de pe pământ. Cu litera puneai ordine pre limba ta, erai recunoscut de cei de-o limbă că vorbeai corect, că erai analfabet, era semnul identității, era forma simplă de a înțelege diferențele. Eu îmi notam cum puteam toate astea pe caietul de clasă. Dar la notă conta caietul de acasă. Acolo mama era zeul meu. Ea mi-a scris literele și cifrele frumos în caiet. Și luam 10. 10 (zece). De multe ori m-am gândit că eram pur și simplu tălâmb. Dislexic, cum se cheamă acum. Priveam uimit cum mama scria, dar cum puneam eu mâna cum stricam totul. Nu mă ducea capul să-l pun în armonie cu mâna.

Așa n-am înțeles eu lumea mult timp. Dar aveam continuu exemplu.
Dar aveam în preajmă mereu reperul. N-am știut să scriu mult timp, n-am știut să citesc mult timp, n-am știut să socotesc mult timp. Dar eram sub protecția alor mei și simțeam că o dată o să-mi dau drumul ca iepurele. Și asta s-a-ntâmplat când a murit bunicul meu. De atunci, am simțit că timpul nu mai era al meu. Că nu-mi mai aparține, că nu mai mirosea a joacă și omletă în pauze, că timpul va veni peste mine și mă va copleși.


Uite câte lucruri îmi trezesc în minte și inimă o simplă poză alb negru.

Tu cum ai grijă de copilul tău, în prima lui zi de școală?

De nu-ți place nostalgia, CLICK ȘI CITEȘTE despre psihologia primei zile de școală


6191 de afisari


15 septembrie
floare albastra [anonim], Luni, 9 septembrie 2019, 9:34
+6/8
In satul meu nu era fotograf si nu facea nimeni poze de 15 septembrie. Cand veneam de la scoala mama ne punea la masa apoi melita canepa pana seara. Eu cu vecina-colega de clasa- ne-am dus pe malul paraului sa scriem liniutele. Tovarasa ne-a vazut si ne-a facut praf a doua zi la scola. Tovarasa invatatoare era tehnician veterinar. Si in fiecare an ziua mea era si prima zi de scoala; nici macar in facultate nu a fost ziua mea vreodata pentru ca tovarasii au hotarat sa inceapa cursurile de ziua mea. La vacanta de iarna eram cu abecedarul la ce, ci, ge,gi -grupuri de litere- nu am invatat ca fiica mea tot alfabetul pana la vacanta de iarna.
excelent, ca întotdeauna
vax-albina [utilizator], Luni, 9 septembrie 2019, 9:10
+3/11
Frumos.
Toți avem amintiri, cumva asemănătoare. Doar că ale mele sunt mai vechi.
Și da. Cred că voi povesti și eu. Pe blog,cum altfel
inca 14 comentarii comenteaza
Cookie Settings