Apelul incident - Accesoriu sau independent față de apelul principal? - Hotnews Mobile
1 € 4,7808 1 USD 4,3160vineri 22 nov 2019
Dosare Juridice - Drept penal

Apelul incident - Accesoriu sau independent față de apelul principal?

de Răzvan Ionescu, Bianca Chera Marţi, 2 aprilie 2019, 9:59
- a A+
Imagine
Context



Desi sunt mai rar întâlnite în practică, apelul și recursul incident sunt menite să asigure posibilitatea părții ca, deși inițial a decis să nu mai atace hotărârea instanței, să revină totuși asupra deciziei în cazul în care partea adversă atacă hotărârea.

Acesta cale de atac incidentală a născut multiple controverse cu privire la limitele devoluțiunii în cazul în care apelul principal vizează doar o parte din hotărâre și nu urmărește modificarea sau desființarea acesteia în totalitate, ridicându-se frecvent întrebarea: Poate viza apelul incident și alte aspecte decât cele antamate prin apelul principal?

În acest context ne-a atras atenția o decizie de speță pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție ("ICCJ"), prin care a fost îmbrățișată teoria limitării devoluțiunii apelului incident la apelul principal.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

ICCJ a statuat prin Decizia nr. 1399 din 20 aprilie 2018 (denumită în continuare "Decizia ICCJ") faptul că "recursul incident este admisibil numai în măsura existenței riscului schimbării soluției date în apel într-un sens favorabil recurentului principal, prin aderarea la recurs urmărindu-se împiedicarea adoptării unei asemenea soluții în calea extraordinară de atac. Recursul incident nu este deschis în absența acestui risc sau, dacă a fost exercitat, rămâne fără efect atunci când riscul nu mai există".

Pe scurt, în cauza dedusă judecății ICCJ, recursul principal fusese declarat doar cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, iar prin recursul incident, partea potrivnică a criticat atât cuantumul cheltuielilor de judecată, cât și soluția de respingere a apelului. Instanța supremă a argumentat că: "față de considerentele anterior expuse în legătură cu caracterul accesoriu al recursului incident, se constată că riscul unei soluții defavorabile există doar în privinţa soluției vizând cheltuielile de judecată, criticate prin recursul principal", considerând astfel admisibil recursul incident doar în ceea ce privește critica adusă cuantumului cheltuielilor de judecată.

Având în vedere ca nu există o interpretare unitară privind posibilitatea părții potrivnice de a declara apel sau recurs incident cu privire la alte capete de cerere decât cele criticate prin apelul principal, se ridică întrebarea dacă Decizia ICCJ poate fi interpretată ca punând capăt acestor dezacorduri.

Opinii doctrinare. Jurisprudența

Dacă la nivelul doctrinei opinia majoritară pare să nu condiționeze limitele apelului incident de cele ale celui principal, practica instanțelor judecătorești anticipa de ceva timp poziția adoptată de instanța supremă. Astfel, pe de o parte, s-a statuat în doctrină (1) că limitele judecății în apel sunt determinate de aspectele criticate prin toate cele trei forme ale apelului (principal, incident și provocat), menționându-se expres întinderea efectului devolutiv și asupra aspectelor antamate (doar) prin apelul incident.

De asemenea, s-a arătat (2) că obiectivul urmărit prin instituirea dreptului părții de a declara apel incident vizează punerea la dispoziția acesteia a unui mijloc procesual prin care să solicite și ea reformarea hotărârii primei instanțe dacă aceasta e atacată cu apel de cealaltă parte, în două situații:
  • Partea are un interes să declare calea de atac, "dar totuși nu declară calea de atac în speranța că nici partea adversă nu o va face", sau
  • Interesul părții "se naște numai în ipoteza în care partea adversă exercită calea de atac și deci există riscul reformării hotărârii primei instanțe".
În sens contrar, practica judiciară a fost de părere că apelul incident este admisibil doar în cazul în care privește aspecte asupra cărora planează deja riscul reformării ca urmare a învestirii instanței cu analiza lor prin apelul principal. Încadrarea apelului incident în limitele devolutive ale celui pricipal devine astfel o condiție suplimentară celor prevăzute de lege.

De exemplu, s-a arătat "cum apelul principal nu privește partea din hotărâre respinsă și care nu a fost apelată nici apelul incident nu poate fi exercitat decât în limitele apelului principal, întrucât nu poate fi soluționat decât în limitele în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică." (3) În același sens, s-a reținut că "apelul incident nu poate depăși limitele devolutive stabilite prin apelul principal sau, cu alte cuvinte, motivele apelului incident trebuie să se circumscrie limitelor de devoluțiune stabilite prin apelul principal, neputându-se schimba ceea ce nu a fost criticat întrucât a intrat în putere de lucru judecat." (4)

Mai mult, in timp ce doctrina (5) a acceptat ca achiesarea la hotărârea primei instanțe prin neformularea caii de atac, nu împiedică partea să formuleze apel incident, practica judiciară nu s-a raliat acestei poziții, arătându-se că "apelul incident nu apare ca expresia unei manifestări de voință a intimatului de a reveni asupra achiesării la hotărârea primei instanțe, achiesare ce rezultă din neexercitarea căii de atac a apelului în termenul legal." (6)

Si în doctrina aferentă vechiului Cod de Procedură Civilă s-a statuat că "întrucât art. 293 nu face nicio distincţie atunci când are în vedere intenţia intimatului de a obţine schimbarea hotărârii primei instanţe, înseamnă că prin apelul incident el poate să critice şi soluţia dată altor capete de cerere decât cele vizate prin apelul principal. Aşadar, regula tantum devolutum quantum apellatum, care impune instanţei de apel să verifice legalitatea şi temeinicia sentinţei numai în limitele criticii formulate prin motivele de apel, priveşte fiecare cerere de apel în parte, iar nu raportul dintre apelul principal şi apelul incident ." (7)

Și în opinia noastră, imposibilitatea soluționării apelului incident în cazul în care apelul principal nu mai implică o analiză a fondului este unicul element de accesorialitate prevăzut de lege. Din această perspectivă, considerăm discutabilă extinderea caracterului accesoriu dincolo de aspectele prevăzute expres de legiuitor, întrucât, constituind limitări ale unui drept procesual al părții, condițiile de formulare și soluționare a căii de atac incidente ar trebui interpretate în mod restrictiv.

Calea apelului incident, deschisă doar în cazul soluțiilor de admitere în parte?

Din argumentele instanței supreme se desprinde concluzia că riscul înrăutățirii situației părții în apelul principal trebuie să existe cu privire la fiecare aspect invocat de aceasta prin apelul incident, pentru ca acesta din urmă să fie admisibil. Cu alte cuvinte, calea de atac incidentă va fi primită și analizată de instanța de control judiciar doar dacă aceasta fusese deja învestită cu aceeași analiza prin calea de atac principală.

În ceea ce ne privește, credem că voința legiuitorului a fost să acorde părții care achiesase implicit la hotărâre în considerarea unui compromis bilateral nescris cu cealaltă parte, posibilitatea de a reveni asupra achiesării, dacă o nouă analiză asupra hotărârii a fost declanșată de partea potrivnică. Dacă am admite că această posiblitate este deschisă doar în ceea ce privește aspectele deja criticate de cealaltă parte, ar însemna să restrângem sfera de aplicabilitate a apelului incident la situațiile (limitate) în care soluția instanței asupra unui capăt de cerere nemulțumește ambele părți, în egală măsură (fiind vorba, în esență, doar despre soluțiile de admitere în parte a unui capăt de cerere ).

Această interpretare restrictivă pare că scapă din vedere ipoteza în care interesul părții de a declara apel se naște tocmai odată cu formularea apelului principal, moment în care este repus în discuție un aspect asupra căruia instanța se pronunțase în favoarea părții.

Spre exemplu, prin hotărârea primei instanțe:
  • reclamantului i se admite capătul principal de cerere (neimportant sub aspect valoric, dar cu posibile consecințe în ceea ce privește temeinicia capătului subsidiar), dar
  • i se respinge capătul subsidiar de cerere (reprezentând, din punct de vedere valoric, miza principală a litigiului).
În acest caz, aplicând argumentele instanței supreme, dacă reclamantul ar formula apel principal împotriva hotărârii, pârâtului nu i s-ar permite decât să se apere pe calea unei întâmpinări cu privire la capatul subsidiar, neputând să mai critice și să repună în dicuție temeinicia soluției cu privire la primul capăt de cerere.

Pârâtul nu ar putea așadar formula apel incident în această situație, ca și în multe altele, rămânându-i deschisă numai calea formulării unei întâmpinări în care ar putea să combată doar întinderea prejudiciului, nu și celelalte condiții ale angajării răspunderii civile, spre pildă, care au dobândit autoritate de lucru judecat prin hotărârea primei instanțe.

De multe ori, formularea apelului principal modifică substanțial împrejurările avute în vedere de cealaltă parte la momentul analizei oportunității formulării căii de atac, creând perspectivele unui prejudiciu superior celui pe care partea era dispusă să îl accepte, prin achiesarea la hotărârea pronunțată, iar riscul reformării hotărârii în sensul cerut prin apelul principal poate fi chiar mai oneros pentru parte decât executarea soluției primei instanțe.

Concluzii

Singura condiție de fond a apelului incident, stabilită de legiuitor, este ca prin intermediul acestuia partea să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe, nefăcându-se nicio distincție după cum aspectele ce se doresc a fi modificate au fost sau nu atacate de cealaltă parte prin apelul principal. Soluția adoptată de instanța supremă limitează în mod drastic cazurile în care instituția apelului incident poate fi utilizată în practică. Mai mult, pare să ignore multitudinea situațiilor în care nu există interesul ambelor părți de a formula o cale de atac împotriva aceluiași capăt de cerere, ci din contră, interesul fiecărei părți se naște cu privire la capete de cerere distincte.

Astfel, deși formulată în contextul unor diferențe majore de interpretare la nivelul doctrinei și jurisprudenței privind posibilitatea căii de atac incidente de a completa limitele devoluțiunii stabilite prin calea de atac principală, Decizia ICCJ este departe de a tranșa în mod definitiv, doar prin forța argumentelor, regimul juridic aplicabil căilor de atac incidente, nefiind analizate în mod complet toate argumentele și principiile de drept invocate de-a lungul timpului în susținerea fiecăreia dintre interpretări.

Un articol semnat de Răzvan Ionescu, Senior Associate PeliFilip și Bianca Chera, Associate PeliFilip

Referințe

(1) V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, C. C. Dinu, Drept Procesual Civil, ed. a II-a, pag. 463. În același sens, G. Boroi, M. Tăbârcă, Drept Procesual Civil, ed. a III-a, pag. 634.
(2) G. Boroi, M. Tăbârcă, Drept Procesual Civil, ed. a III-a, pag. 613.
(3) Curtea de Apel București, Decizia civilă nr. 120/2017.
(4) Tribunalul Vrancea, Decizia nr. 480/2016.
(5) G. Boroi, M. Tăbârcă, Drept Procesual Civil, ed. a III-a, pag. 621.
(6) Tribunalul Vrancea, Decizia nr. 480/2016.
(7) M. Tăbârcă, Gh. Buta, Codul de Procedura Civila, citată pe www.idrept.ro.


2749 de afisari


Niciun comentariu
comenteaza
Cookie Settings