ANALIZA Când trecutul nu vrea să moară: evenimente istorice care influențează militantismul islamic contemporan - Hotnews Mobile
1 € 4,6669 1 USD 4,0761sâmbătă 20 oct 2018

ANALIZA Când trecutul nu vrea să moară: evenimente istorice care influențează militantismul islamic contemporan

de Catalin Gombos Joi, 11 octombrie 2018, 10:09
- a A+
Imagine

În urmă cu mai bine de douăzeci de ani, am făcut singura descoperire arheologică a vieții mele sau, mai bine zis, m-am împiedicat de ea. Vizitam, în sudul Irakului, ruinele Urului, unul dintre primele și cele mai importante orașe summeriene, locul în care – ne spune Biblia – s-a născut Avraam, patriarh al Iudaismului, Creștinismului și Islamului, religii monoteiste care, împreună, îi poartă numele: “avraamice". Nu departe de ziggurat – cel mai bine păstrat din Mesopotamia – am dat peste o cărămidă. Spre deosebire de egipteni, summerienii și cei care au venit după ei nu au folosit ca material de construcție piatra, mai greu de obținut în Mesopotamia, ci cărămizile confecționate din lutul omniprezent între Tigru și Eufrat și uscate la soare. Astfel de cărămizi continuă să fie produse în Irak, iar în perioada lui Saddam Hussein au fost folosite pentru controversata restaurare a unor obiective din antichitate, cel mai celebru exemplu fiind cel al Babilonului unde dacă privești zidurile refăcute ale palatului lui Nabucodonosor vei observa doar o ușoară diferență de nuanță între cărămizile de la bază, vechi de mii de ani, și cele care au fost adăugate peste ele în urmă cu câteva decenii. Primul meu gând, atunci la Ur, a fost că la picioarele mele era o astfel de cărămidă, confecționată în epoca modernă. M-am aplecat, totuși, pentru a o ridica și a o studia mai îndeaproape și am văzut, surprins, că era inscripționată cu cuneiforme. Cărămida de care mă împiedicasem avea mii de ani. Cu naivitatea tipică adolescenței, l-am întrebat pe unul dintre irakienii care însoțeau grupul în care mă aflam (pentru a ne proteja dar și pentru a ne supraveghea întrucât Urul era închis în acea perioadă și se ajungea acolo doar cu permisiuni speciale) dacă pot lua cărămida acasă. Evident că mi-a spus să o pun la loc unde o găsisem. De atunci mi-am imaginat de multe ori că poate dădusem peste un fragment pierdut din Epopeea lui Ghilgameș, mai ales că Uruk, orașul în care a domnit legendarul rege, se afla nu foarte departe de Ur. Cel mai probabil, însă, nimerisem peste vreuna din nenumăratele liste lăsate de scribii summerieni sau, poate, peste mâzgâlelile vreunui supraveghetor plictisit care trebuia să țină un ochi pe muncitorii care ridicau un palat sau un templu.



Câțiva ani mai târziu, am făcut un reportaj despre vandalizarea și jefuirea Muzeului Național Irakian după căderea Baghdadului, în primăvara lui 2003. Am stat de vorbă și cu directorul de atunci al muzeului, George Donny, un arheolog îndrăgostit de istorie și de munca lui, pe al cărui birou era unul dintre obiectelesalvate de la jaf – un topor din piatră vechi de 500 de mii de ani și descoperit chiar de Donny în timpul unor excavații. I-am povestit despre descoperirea pe care o făcusem la Ur și l-am întrebat cum de este posibil ca astfel de artefacte să fie lăsate să zacă așa, sub cerul liber. Mi-a răspuns că Irakul are un număr uriaș de situri arheologice, peste 10 mii, și că nici măcar în timp de pace nu ar fi posibil să se facă săpături la toate; pur și simplu nu există resursele umane și materiale, așa că majoritatea siturilor sunt lăsate pentru generațiile viitoare. Când plouă se pot produce alunecări ale terenului care dezgroapă unele artefacte și le îngroapă pe altele, iar asta trebuie să se fi întâmplat și cu acea cărămidă pe care o găsisem la Ur. Mi s-a părut fascinantă ideea că istoria poate fi dezvăluită de o întâmplătoare ploaie în deșert și acoperită, din nou, de o altă ploaie, sau poate de o furtună de nisip. Însă indiferent dacă se află în fața ochilor noștri sau este ascunsă, istoria – care uneori se manifestă sub forma unei cărămizi pe care ar putea fi scris un fragment-lipsă din Epopeea lui Ghilgameș – este întotdeauna prezentă.

Nu la mult timp după întâlnirea mea cu George Dunny am aflat că istoria își poate găsi și alte căi pentru a intra, pe neașteptate, în viața cuiva. Am învățat acest lucru dintr-o poveste pe care mi-a spus-o Rana, o bună prietenă care în primii ani ai războiului din Irak a lucrat ca producător; mulți jurnaliști străini au fost însoțiți de ea într-unele din cele mai periculoase locuri din țară și au revenit de acolo fără nicio zgârietură. Rana este o Ayyubi, nume de familie făcut celebru de strămoșul său, Salah ad-Din al-Ayyubi, pe care europenii l-au cunoscut drept Saladin, cuceritor al Ierusalimului și personificare a acelui tip de conduită care a inspirat codurile cavalerești ale creștinilor. Înainte de a deveni sultan, Saladin a fost unul dintre generalii dinastiei egiptene a Fatimizilor, pe care a răsturnat-o pentru a o înlocui cu propria sa dinastie. Opt secole mai târziu, în timpul sângerosului război dintre Irak și Iran, un unchi de-al Ranei a fost capturat pe front de iranieni. Când i-au aflat numele de familie, aceștia l-au întrebat dacă știe cine a fost strămoșul lui și ce a făcut – se refereau la faptul că Saladin, un sunnit, îndepărtase de la putere o dinastie șiită. Unchiul Ranei le-a spus că știe foarte bine cine a fost Saladin și este mândru că îi este urmaș. Acest răspuns avea să îi aducă ani buni de prizonierat – a fost eliberat doar în 2003, la 15 ani după încheierea războiului.

Nu am căutat să verific povestea Ranei; o auzisem în timpul unei discuții între prieteni și nu mi-a trecut prin cap să o folosesc pentru vreun reportaj. Probabil că dacă aș fi făcut-o și aș fi ajuns, cumva, la armata iraniană, nimeni nu ar fi recunoscut că un prizonier de război a fost pedepsit pentru un păcat al strămoșului său. Știu cu siguranță, însă, că Rana era convinsă de adevărul istorisirii, iar acest lucru, în sine, spune foarte multe despre Orientul Mijlociu: istoria, acolo, nu este un simplu obiect de studiu, ci este cât se poate de vie. Deseori se întâmplă ca distanțarea pe care o dă o abordare cerebrală, științifică a istoriei să lase loc emoției și pasiunilor cărora, de obicei, le dă naștere o întâmplare prin care ai trecut de curând.

Evident că lumea în care trăim este rezultatul a nenumărate întâmplări și evenimente care au avut loc, la o scară mai mică sau mai mare, de-a lungul istoriei. În Orient, însă, evenimente din trecut continuă să influențeze istoria contemporană și prin impactul pe care îl au asupra imaginarului colectiv. La fel ca acea cărămidă de la Ur sau ca în povestea cu Saladin, multe dintre aceste evenimente apar, uneori în mod neașteptat pentru observatorii externi, în propaganda, gândirea sau acțiunea unui grup sau altuia.

Am decis să fac o listă a acestor evenimente. Desigur că nicio astfel de listă nu poate fi exhaustivă sau unanim aprobată. Există numeroase evenimente cruciale peste care am sărit. Vezi, de exemplu, bătăliile de la Yarmuk și Qadisiyyah, care au deschis drumul armatelor musulmane către Vest și Est. Prima dintre ele a slăbit în mod serios Imperiul Bizantin, iar cea de-a doua l-a spulberat pe cel al persanilor Sasanizi și nu este deloc întâmplător faptul că, 13 secole mai târziu, războiul dintre Irak și Iran era descris de propaganda Baghdadului drept “noua Qadisiyyah" sau “Qadisiyyah lui Saddam". O altă bătălie, cea de la Hattin, le-a dat lovitura decisivă regatelor fondate de cruciați în Țara Sfântă. Mai aproape de epoca noastră avem acordul Sykes – Picot, care a împărțit Orientul Mijlociu fără să țină cont de mozaicul de grupuri etnice și religioase și este considerat a fi punctul de pornire pentru multe dintre conflictele care au urmat. Primăvara Arabă a avut, și ea, reverberații care încă se simt. Într-un alt registru, dar cu un impact enorm, se află marea secetă siriană de la mijlocul anilor 2000, care a distrus nenumărate ferme, a decimat animalele din crescătorii și a forțat milioane de agricultori să fugă către orașe, unde s-au acumulat tensiunile sociale care au explodat în 2011. Și tot așa, se pot scrie pagini întregi doar înșiruind evenimentele, fără a oferi vreun detaliu despre ele. În loc să încerc să le trec în revistă pe toate, am hotărât să mă concentrez pe câteva care sunt legate de militantismul islamic contemporan, atât cel șiit cât și cel sunnit, pentru că istoria recentă a arătat că actorii non-statali pot reprezenta o amenințare mai mare decât cei statali, mai predictibili și mai ușor de constrâns. Al-Qaida a declanșat jihadul global la care Statele Unite și Occidentul au răspuns cu războiul internațional împotriva terorismului – campanii ample ale forțelor armate, lovituri aeriene cu drone (care se doresc a fi “chirurgicale" dar deseori provoacă victime civile), misiuni ale forțelor speciale în Asia și Africa, operațiuni anti-tero în orașe americane și europene, o lărgire a atribuțiilor serviciilor de informații și a capacității de supraveghere a acestora care, uneori, a avut loc în dauna unor libertăți fundamentale. Hezbollahul a înfruntat și continuă să amenințe securitatea principalei puteri militare a Orientului Mijlociu, Israelul, și-a asigurat un rol cheie în politica libaneză, a ajutat regimul sirian să supraviețuiască și să obțină victorii importante împotriva rebelilor, a organizat atacuri teroriste internaționale. Statul Islamic a fost pe punctul de a controla Levantul și Mesopotamia, s-a extins din Libia până în Afghanistan și a lansat atacuri – fie direct, prin militanții săi, fie indirect, prin admiratori convinși de propaganda sa – în Occident. Toate aceste grupări – și numeroase altele în Africa de Vest, Sahel, Cornul Africii, Orientul Mijlociu, Asia Centrală, Filipine, etc. – se raportează la istorie. Toate sunt influențate de unele evenimente-cheie care au avut loc de-a lungul acesteia. Lista pe care am întocmit-o conține șase de astfel de evenimente pe care le consider a fi printre cele mai importante. Selecția lor ar putea părea, la prima vedere, un pic dezechilibrată – în timp ce primele trei sunt presărate de-a lungul unei perioade de peste o mie de ani, ultimele sunt concentrate în secolul al 20-lea. Motivul acestui aparent dezechilibru ține, însă, de evoluția Islamului radical. Ca fenomen contemporan, începuturile sale pot fi găsite în mișcarea fundamentalistă, salafi, apărută în Peninsula Arabică în secolul al 18-lea și în Egipt în cel următor. Fundamentaliștii au reacționat la ceea ce considerau a fi pervertirea Islamului și înapoierea lumii musulmane, însă eforturi susținute de a obține schimbarea acesteia, prin acțiune politică și nu numai, au fost făcute doar în secolul 20, odată cu apariția unor grupări islamiste ca Frații Musulmani. De la islamiști la jihadiști evoluția a fost rapidă și dictată de o mână de ideologi ai jihadului, în special Sayyid Qutb, Abd al-Salam Faraj și Abdullah Azzam; ei și adepții lor au fost marcați – și mobilizați – de evenimente ale secolului 20.

1. Martiriul lui Hussein

Accesul la situl de la Ur era dificil în perioada lui Saddam și pentru că în apropiere se afla o importantă bază aeriană, Talil. După invazia din 2003, Talil a fost ocupată de forțele Coaliției și în zona lărgită din jurul acesteia, care încorpora și zigguratul, s-au aflat și taberele batalioanelor românești care au participat la războiul din Irak. Mă aflam acolo, în februarie 2006, când a apărut știrea că, la 500 de kilometri spre nord, la Samarra, fusese aruncată în aer moscheea al-Askari. Deși nu se înregistraseră victime, mi-am dat seama imediat că știrea va avea un impact puternic: al-Askari este unul dintre cele mai sfinte locuri ale musulmanilor șiiți întrucât doi dintre imami – al 10-lea și al 11-lea – sunt înmormântați acolo. Mai mult, tot la Samarra ar fi intrat în ocultare și cel de-al 12-lea imam, Muhammad al-Mahdi, transformat într-ofigură mesianică despre care șiiții duodecimani cred că va reveni pentru confruntarea finală dintre forțele Binelui și cele ale Răului. Atacul asupra moscheii al-Asqari nu a fost revendicat, însă de la bun început s-a bănuit că a fost comis de Al Qaida din Irak, o grupare care avea să se transforme, peste ani, în Statul Islamic. Liderul de atunci al organizației, Abu Musab al-Zarqawi, încerca să provoace un război între șiiții și sunniții irakieni. Teroriștii lui Zarqawi lansaseră numeroase atentate sinucigașe împotriva civililor șiiți, însă până atunci miliții șiite ca Armata Mahdi și Organizația Badr arătaseră, în general, reținere. Nu și de data aceasta. Distrugerea moscheii al-Asqari a generat, imediat, un val de atacuri ale șiiților, multe împotriva unor moschei sunnite, care în scurt timp au dus la declanșarea războiului civil irakian din 2006 și 2007.

Cultul șiiților pentru imami își are originile în perioada de început a Islamului și în disputele cu privire la succesorul profetului Muhammad în fruntea comunității și a imperiului musulman care lua naștere în acele zile. După moartea lui Muhammad, o parte dintre membrii comunității au considerat că succesorul acestuia – sau calif, cel care îl înlocuiește atunci când este condusă rugăciunea – trebuia să fie vărul său, Ali, soț al fiicei sale favorite, Fatimah, și totodată unul dintre primii, cei mai pioși și cei mai viteji musulmani. Ali avea să devină calif doar la 24 de ani după moartea lui Muhammad; a fost cel de-al patrulea – și ultimul – dintre așa-numiții “califi bine-ghidați", al-Rashidun, care marchează perioada idilică a Islamului pe care își doresc să o re-învie fundamentaliștii. Evenimentele celor 5 ani ai domniei lui Ali nu prea trimit, însă, cu gândul la o perioadă idilică: atunci au avut loc primul război civil musulman, separarea Kharijiților de restul comunității și revolta lui Muawiyah, care avea să devină primul calif Umayyad. Ali a fost asasinat de un kharijit în 661. Moartea sa a adâncit ruptura dintre majoritatea musulmanilor, care au devenit cunoscuți drept “sunniți", și susținătorii săi, “Șiatu’ Ali", partizanii, cei care-l urmează pe Ali. Aceștia credeau că rangul de calif trebuia să treacă de la Ali la urmașii săi și ai Fatimei, așa-numita “Ahl al-Beit", oamenii (sau familia) Casei [profetului Muhammad]. Momentul definitoriu al conflictului dintre șiiți și sunniți avea să vină la două decenii după moartea lui Ali, când fiul său, Hussein, a fost ucis împreună cu însoțitorii săi de o armată loială celui de-al doilea calif Umayyad, Yazid I. Martiriul lui Hussein este comemorat în timpul Așurei, una dintre cele mai importante sărbători relegioase ale șiiților, cunoscută în întreaga lume pentru acele imagini în care credincioșii se auto-flagelează cu lanțuri și săbii. În afară de Așura, cei mai mulți dintre șiiți mai au un mod mai subtil de a-și aminti, zilnic, de Hussein: în timpul celor cinci rugăciuni ale zilei așează pe jos, în fața lor, o bucată de lut, turbah , care simbolizează puritatea Pământului. Aceste bucăți de lut sunt aduse, de obicei, de la Kerbala, locul în care a fost ucis cel de-al treilea imam.

Șiiții îi venerează pe membrii Ahl al-Beit în general și, în special, pe cei 12 imami. Menționam, mai sus, că dinamitarea moscheii al-Asqari a dus la declanșarea războiului civil din Irak; câțiva ani mai târziu, miliții șiite din Irak și din Afghanistan s-au dus să lupte în Siria, alături de forțele lui Bașar al-Assad, pentru a apăra mormântul Saidei Zainab, sora lui Hussein. Sentimentul șiiților că sunt persecutați are legătură directă cu soarta imamilor – toți, cu excepția celui Ascuns, Mahdi, au fost asasinați, iar sunniții au fost acuzați de toate aceste crime, mai puțin de cea a lui Ali. În ceea ce-l privește pe Hussein, mai există o nuanță pe care milițiile șiite nu se sfiesc să o exploateze: o dorință de a-l răzbuna și o disponibilitate a credincioșilor de a se sacrifica, de a-l urma pe calea martiriului.

Acest aspect devine și mai clar atunci când analizăm un alt simbol: steagul. Șiiții folosesc steaguri de diferite culori care marchează reverența pentru un imam sau altul și sunt, de exemplu, înălțate deasupra moscheilor și sanctuarelor dedicate acestora. Steagurile verzi sunt asociate cu Ahl al-Beit și cu Ali; cele negre sunt folosite de adepții lui Mahdi. Steagul lui Hussein este roșu – în amintirea sângelui vărsat, care trebuie răzbunat. Unii dintre șiiți chiar cred într-o profeție potrivit căreia atunci când se va întoarce Mahdi, armatele sale se vor răzbuna pe urmașii celor care l-au ucis pe Hussein – adică pe sunniți.

Portrete ale lui Hussein pot fi întâlnite în birourile, la punctele de pază și chiar și pe vehiculele milițiilor șiite; este reprezentarea cea mai apropiată de o icoană pe care am văzut-o la musulmani. Hussein este strigătul de mobilizare și de luptă al milițiilor șiite. Unele dintre aceste miliții au fost acuzate de crime de război comise împotriva civililor sunniți, altele au organizat, începând cu anii ’80, atacuri teroriste, inclusiv atentate sinucigașe care au vizat ținte occidentale. Nu doar sunniții și occidentalii au fost ținte ale milițiilor șiite; marele inamic rămâne, în cazul Hezbollahului și nu numai, Israelul.

2. Invaziile mongole ș i căderea Baghdadului

Ascensiunea lui Abu Musab al-Zarqawi a fost rapidă și sângeroasă. Dacă înainte de invazia Irakului din 2003 Zarqawi era, practic, un necunoscut, după numai trei ani, când a fost ucis, pe capul lui era pusă o recompensă de 25 de milioane de dolari, egală cu cea pentru Usama bin Laden. Al Qaida în Irak era responsabilă, în acel moment, pentru nenumărate atentate sinucigașe care, de cele mai multe ori, vizaseră civili și pentru declanșarea războiului civil dintre șiiți și sunniți. Gruparea devenise cunoscută și pentru recursul său la o tactică pe care jihadiștii o mai folosiseră, dar la o scară mult mai mică: decapitarea ostaticilor străini și publicarea înregistrărilor cu execuțiile în scopul terorizării adversarilor. După moartea lui Zarqawi, Al Qaida în Irak a trecut printr-un număr de transformări și, în cele din urmă, s-a metamorfozat în și mai brutalul Stat Islamic. Ca un semn al influenței lui Zarqawi, motto-ul pe care îl avea revista de propagandă în engleză a grupării, atunci când aceasta ajunsese la apogeul puterii sale, era un citat din liderul terorist: “Scânteia a fost aprinsă aici, în Irak, însă flacăra sa se va înteți până când va arde armatele cruciaților la Dabiq". Citatul trimite la viziunea apocaliptică a Statului Islamic, ai cărui adepți credeau că se apropie momentul bătăliei finale dintre credincioși și necredincioși și că Mahdi – dar nu același Mahdi ca imamul ascuns al șiiților – trebuie să vină[ii].

Valul de teroare dezlănțuit de gruparea lui Zarqawi a fost considerat excesiv chiar și de conducerea Al Qaida. Adjunctul lui bin Laden, Ayman al-Zawahiri – care, în prezent, este liderul rețelei teroriste – i-a trimis lui Zarqawi, în 2005, o scrisoare în care îl avertiza că, din cauza brutalității sale, riscă să îi alieneze pe musulmani iar atacurile împotriva șiiților distrag atenția și resursele de la jihadul anti-american.

Zarqawi nu a fost impresionat de mesajul lui al-Zawahiri și i-a respins criticile într-o înregistrare audio în care a încercat să justifice până și uciderea altor musulmani, care este strict interzisă de Coran. Prin “alți musulmani" înțelegea majoritatea musulmanilor sunniți; pe șiiți, pe liderii politici ai țărilor musulmane și chiar și pe liderii religioși care îi sprijineau pe aceștia îi considera apostați. Titlul înregistrării lui Zarqawi este semnificativ: “Și nepoții lui Ibn al-Alqami s-au întors". Ibn al-Alqami a fost vizirul șiit al ultimului calif Abbasid al Baghdadului, al-Musta’sim Billah, iar surse sunnite afirmă că trădarea sa a dus la cucerirea orașului de către mongoli, în 1258.

Căderea Baghdadului a avut un efect traumatic uriaș asupra lumii musulmane. Sute de mii de persoane au fost masacrate, celebra bibliotecă a orașului a fost incendiată și mii de manuscrise au fost pierdute pentru totdeauna. Baghdadul fusese, timp de secole, unul dintre cele mai importante centre politice și culturale ale lumii musulmane; căderea sa a însemnat sfârșitul așa-numitei “Epoci de Aur a Islamului", o perioadă de aproximativ cinci secole marcată de realizări științifice, artistice și economice.

1258 poate fi considerat și anul în care a luat sfârșit Califatul care, teoretic, este statul în care toți musulmanii ar trebui să trăiască sub autoritatea califului. Este adevărat că, până în secolul al 13-lea, califatul fondat și extins de califii bine-ghidați, de Umayyazi și de primii Abbasizi, fusese dezmembrat – ba chiar apăruseră și califate alternative, cel Umayyad de la Cordoba și cel al Fatimizilor șiiți, din Egipt – însă pentru majoritatea musulmanilor califul de la Baghdad încă reprezenta o autoritate religioasă și politică și, mai important, avea legitimitate. După moartea lui al-Musta’sim, urmași ai Abbasizilor care au supraviețuit au devenit califi-marionetă, cu un rol strict ceremonial, la curtea sultanilor Mameluci. Odată cu capturarea Egiptului de către otomani și moartea ultimului Abbasid, sultanii de la Istanbul și-au asumat titlul de calif până când această instituție a fost abolită de Mustafa Kemal în 1924. Niciunul dintre cei care au purtat acest titlu după căderea Baghdadului nu a avut, însă, legitimitatea califilor din Epoca de Aur.

Distrugerea Baghdadului a marcat momentul cel mai spectaculos al expansiunii către vest a mongolilor Ilhazi – direct prin Orientul Mijlociu, vatra lumii musulmane. Mongolii au reușit să ajungă la porțile Egiptului de unde au fost împinși înapoi de Mameluci în 1260; se poate specula că, dacă în acea perioadă în lumea mongolă n-ar fi avut loc o luptă pentru putere, ceea ce l-a forțat pe cuceritorul Baghdadului, Hulagu, să își mute o parte din armate către est, rezultatul ar fi fost diferit. Încercări ulterioare, de-a lungul următorilor 50 de ani, ale Hanatului Ilhaz de a se extinde în Levant au fost respinse, însă lumea musulmană era în defensivă. Acela a fost climatul în care s-a format gândirea celui mai important ideolog al jihadului, Taqi ad-Din Ahmad ibn Taymiyyah, un adept al școlii conservatoare de jurisprudență sunnită Hanbali. Importanța lui ibn Taymiyyah este enormă: în timpul vieții a contribuit la mobilizarea populației din teritoriile mameluce împotriva armatelor mongole; după moarte, i-a influențat în mod decisiv pe Muhammad ibn Abd-al-Wahhab, fondator al mișcării Salafiste care îi poartă numele, și pe ideologii moderni ai jihadului, Sayyid Qutb și Abd al-Salam Faraj. Usama bin Laden și Abu Musab al-Zarqawi se raportau la el și i-au folosit scrierile pentru a încerca să își justifice faptele, inclusiv masacrarea civililor pe 11 septembrie și valurile de atacuri sinucigașe din Irak[iii].

Ibn Taymiyyah afirma că jihadul este o obligație religioasă și singura sursă de legitimitate pentru un conducător; mai mult, acei lideri care nu guvernează respectând legea islamică, șaria , pot fi considerați apostați, kufr  (kafir ), iar acest argument este valabil și pentru musulmanii care își neglijează îndatoririle religioase. Revoltele jihadiștilor împotriva guvernelor laice din țările musulmane, eforturile de a impune o interpretare strict a șariei și recursul frecvent la takfir , prin care îi declară apostați pe adversarii lor musulmani – descind, toate, din Ibn Taymiyyah.

3. Ascensiunea Safavizilor

Unul dintre peiorativele folosite de Abu Musab al-Zarqawi și adepții săi pentru șiiți era “Safavizi". Este o trimitere la dinastia azeră care a condus Iranul în secolele 16 – 18 și a fost responsabilă de convertirea populației de la Islamul sunnit la cel șiit; domnia Safavizilor a fost marcată de războaie aproape continuecu Imperiul Otoman sunnit. Înainte de Safavizi, podișul iranian făcuse parte din lumea sunnită, populația acestuia fiind convertită la Islam după prăbușirea Imperiului Sassanid care a urmat înfrângerii armatelor sale la al-Qadisiyyah, în 636. Civilizația persană era, însă, mult prea veche pentru a putea fi asimilată în întregime de de noii-veniți și a reușit să își lase, ea însăși, amprenta asupra califatului: Abbasizii și-au lansat campania împotriva Umayyazilor în podișul iranian iar statul lor a fost profund influențat de lumea persană, lucru vizibil în administrație, eticheta de la Curte și cultură.

Puterile din podișul iranian au avut întotdeauna tendința de a se extinde către vest, spre Mesopotamia și dincolo de aceasta, ceea ce, invariabil, a dus la conflicte atunci când au întâlnit puteri locale sau care încercau să pătrundă în direcția opusă, spre est: persanii cu grecii, parții cu romanii, Sassanizii cu bizantinii. Populațiile locale din Mesopotamia și din vecinătatea acesteia au fost de multe ori prinse la mijloc, trecând de la o stăpânire la alta, dar, totodată, s-au aflat cu regularitate în spatele unor tentative de a transforma regiunea într-o putere aflată în competiție atât cu ce era la vest și la nord – Egipt, Imperiul Hittit, Roma – cât și cu ce se afla la est. Privite din această perspectivă istorică și geostrategică, eforturile moderne ale Iranului de a-și construi o sferă de influență până la Marea Mediterană, așa-numita Semilună Iraniană, nu reprezintă nimic nou. Există, însă, o diferență de nuanță care se datorează Safavizilor: ei sunt cei care i-au adăugat acestui “mare joc", ce se desfășoară de milenii în Orientul Mijlociu, un substrat religios care își trage seva dintr-o schismă care, când au venit la putere, exista deja de mai bine de 9 secole. Începând cu Safavizii nu a mai fost vorba doar de un conflict între mesopotamieni/arabi/turci etc. și persani; conflictul a devenit și unul între sunniți și șiiți, iar aceștia din urmă aveau, acum, un stat al lor în care formau majoritatea populației, ceea ce le lipsise în alte construcții statale pe care le conduseseră – vezi, de exemplu, Califatul Fatimid. Acest substrat este cel care i-a permis Iranului să ajungă, în prezent, o putere regională: a făcut-o jucând cartea identității șiite comune în țări în care existau comunități ale acestei confesiuni. În Liban a contribuit la formarea Hezbollahului pe care continuă să îl finanțeze și să îl înarmeze, în Siria s-a aliat cu un regim care, chiar dacă teoretic este laic, e dominat de secta șiită a alauiților, în Irak este cel mai influent jucător extern prin influența pe care o exercită asupra partidelor religioase și milițiilor șiite; tot cu ajutorul comunităților șiite Teheranul încearcă să își impună agenda politică și să își asigure adâncime strategică și în zona Golfului și a Peninsulei Arabice în țări ca Bahreinul și Yemenul, dar și Kuwaitul și chiar Arabia Saudită.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe
Contributors.ro
663 de afisari


Niciun comentariu
comenteaza