Banii mulți n-aduc avuție; contează doar puterea lor de cumpărare - VIDEOinterviu cu Adrian Vasilescu, consultant de strategie la Banca Națională. Partea întâi - Hotnews Mobile
1 € 4,6671 1 USD 4,0557marţi 23 oct 2018

Banii mulți n-aduc avuție; contează doar puterea lor de cumpărare - VIDEOinterviu cu Adrian Vasilescu, consultant de strategie la Banca Națională. Partea întâi

de Eugen Istodor Miercuri, 11 aprilie 2018, 8:39
- a A+
Imagine
O istorie a banului românesc vine de la Adrian Vasilescu, consultant strategie BNR. Este omul căruia îi trec prin minte prea mulți bani ca să țină socoteală. Adrian Vasilescu crede că n-are sens atâta calcul. Oricâți ban ai avea, nu-i deajuns. Cel mai mult contează ce cumperi cu leul ăla. Și, jocul nu se termină aici, ce se alege în timp de shoppingul tău. Într-o lume mânată de inflație și derută. Video din seria de interviuri despre educația financiară a românilor.




Mulți dintre cei care cred că au ajuns să cunoască valoarea banului se înșeală deseori  

Reporter: Ați fost și sunteți in continuare jurnalist. De ani buni v-ați legat numele de Banca Națională, mai întâi ca purtător de cuvânt și șef al Direcției Comunicare, apoi consilier al guvernatorului și, în vremea din urmă, consultant de strategie. Cunoașteți valoarea banului cu adevarat? V-au trecut atâția bani… prin minte.  






Adrian Vasilescu: Bine punctat: “prin minte". Mulți dintre cei care cred că au ajuns să cunoască valoarea banului se înșeală deseori. Sigur că banii au valoare… dar e fluctuantă. Au și preț, se vând și se cumpără. De multe ori, sunt luați de diferite valuri, inclusiv de cele inflaționiste, așa că pot să aibă o valoare la ora 8 dimineața și alta, în aceeași zi, la 3 după-amiaza. În vremea hiperinflației din Germania, de la începutul anilor 20, în secolul trecut, cine intra într-o cafenea se grăbea să plătească de îndată ce era servit, fiindcă de regulă până să-și bea cafeaua prețul se putea dubla sau chiar tripla. Banul are valoare de piata, iar piata e dinamică. Azi ai o percepție privind valoarea leului, a monedei euro, a dolarului, dar mâine aceste valori se pot schimba.  

Trăim în vremuri în care o valoare (desigur nominală) înscrisă pe o bancnotă poate să-și schimbe puterea de cumpărare după cum bate vântul inflației 

Reporter: Nu vă sperie, ca om, nu ca jurnalist sau consultant la BNR, că banii își schimbă valoarea?  
Adrian Vasilescu: M-am obișnuit. Trăim în vremuri în care o valoare (desigur nominală) înscrisă pe o bancnotă (100 de lei, 100 de euro sau 100 de dolari) poate să-și schimbe puterea de cumpărare după cum bate vântul inflației. Un japonez, director în Ministerul Finanțelor de la Tokyo, îmi spunea în 1994, la începutul crizei lor, că prețurile dulciurilor în Japonia erau cam aceleași ca în timpul în care era el copil. Azi, nu mai întâlnești așa ceva nicăieri în lume. 


Imagine



Inflația este... ceea ce toată lumea știe că este  

Reporter: Cum ați defini, pe înțelesul oamenilor, acest perfid fenomen care este inflația? Adrian Vasilescu: Un filosof, întrebat cândva ce este filosofia, a răspuns că este ceea ce toată lumea știe că este. Sunt tentat să-l parafrazez. Voi răspunde, deci, că inflația este... ceea ce toată lumea știe că este. De-a lungul vremurilor, inflației i s-au dat nenumărate definiții. Toate legate de bani. De genul: “înfundarea canalelor de circulație cu bani de hârtie". O astfel de definiție, dacă ar mai fi actuală, chiar ar avea nevoie de clarificări. Dar niciuna dintre vechile definiții nu mai e actuală. Lucrările au fost simplificate. Actuala definiție a inflației, acceptată în întreaga lume, e simplificată. Și poate fi înțeleasă de oricine: “Creșterea generalizată a prețurilor de consum". Desigur, un subtext semnificativ însoțește și această definiție simplă. Având desigur în vedere că, în bună parte, cauzele inflației nu mai sunt îndeosebi monetare, ci structurale. Îmi place explicația dată de un fost președinte al Băncii Europene de Reconstrucție și Dezvoltare: “A spune că inflația e un fenomen monetar e totuna cu a accpta că o crimă e… un fenomen balistic." Banii pot juca rolul armei de foc, dar cauzele inflației trebuie căutate în altă parte.  

1993 - a omorât ordinea în sistemul prețurilor, făcând loc dezordinii

Imagine
 



Reporter: Inflația e criminală? 
Adrian Vasilescu: În 1993, inflația din România a fost explozivă: 300 la sută la nivelul anului. Marele profesor Costin Kirițescu, într-un interviu dat atunci, a spus că, totuși, inflația n-a omorât pe nimeni. În 1996, când i-am fost prezentat, l-am întrebat dacă își mai menține afirmația din 1993. A răspuns, cu binecunoscut lui umor, că… “de atunci au murit câțiva".  
Reporter: Pe cine a ucis inflația? 
Adrian Vasilescu: În primul rând, a ucis economisirile populației, multe adunate în zeci de ani. A lovit dramatic puterea de cumpărare, populația fiind nevoită să cumpere cu tot mai mulți bani tot mai puține mărfuri. De fapt, a devalorizat banii. Și a omorât ordinea în sistemul prețurilor, făcând loc dezordinei. 

Pe vremea când leul nu exista în realitate 

Reporter: Noi aveam însă în gene obișnuința cu dezordinea monetară. Am avut parte de ea secole de-a rândul.
Adrian Vasilescu: E adevărat. Dar să vedem din ce motiv. Strămoșii noştri, vreme îndelungată, n-au avut monedă naţională. Erau preferaţi banii străini tari. Fiindcă erau universali: circulau pe toate pieţele lumii. Veac după veac, goana după banii tari s-a intensificat. Şi chiar dacă, fie Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş ori Mihai Viteazul iar mai târziu Brâncoveanu în Ţara Românească, fie Ştefan cel Mare în Moldova au bătut monedă, în Ţările Române au circulat şi s-au aglomerat monede străine, cu deosebire turceşti, austriece, olandeze, ruseşti, franceze, germane. Bătute în aur, în argint sau în metale comune. Ele dominau circulaţia bănească. La 1830, când a căpătat viaţă Regulamentul Organic, Ţările Române aveau deja o monedă proprie: leul. Dar nu un leu efectiv, ci un leu de calcul. Moneda etalon din acea vreme (ducatul olandez din aur) era cotată în lei. Ea valora 31 de lei şi 20 de parale. 

Imagine


Dar leul era, cum am arătat deja, doar o monedă de calcul. O ficţiune. Atât. 

La care erau raportate monedele străine, în încercarea de-a i se pune capăt haosului. Un deputat al vremii, la tribuna Parlamentului, întreba intrigat: "Ce este acel leu? Cine a văzut moneda de un leu? Şi tot el răspundea “că leul nu există în realitate, că e doar o monedă fictivă". Victor Slăvescu a numit-o "leul vechiu". O cantitate imaginară. O idee şi atât, fără formă fizică. Deşi leul avea o valoare stabilită în raport cu monedele străine de aur şi argint, nu putea fi folosit la plăţi. Tranzacţiile se făceau în aur. Când nu se recurgea la troc. Pe măsură ce activităţile economice şi financiare se intensificau, în condiţiile istorice noi, leul vechi a început să dispară din tranzacţii. 

Haosul monetar se afla între cauzele care făceau ca populația s-o ducă greu  

Reporter: Haosul monetar făcuse așadar casă bună cu istoria Ţărilor Române, de-a lungul mai multor secole? 



Imagine


Adrian Vasilescu: Exact așa a fost. Iar haosul monetar se afla între cauzele care făceau ca populația s-o ducă greu. Foarte greu. Fluctuaţiile exagerat de mari ale cursurilor monedelor străine influenţau direct creşterea costului vieţii. Totodată, îngrădeau dezvoltarea economică. Nici după Unirea din 1859, în condiţii economice noi, haosul nu a putut fi atenuat prea curând. Dimpotrivă, s-a agravat. În cele două Principate fuseseră practicate cursuri diferite ale monedelor în circulaţie. Aşa că încercările guvernului român de a menţine un curs stabil al leului de calcul, în raport cu o grupă de monede europene, s-au lovit de mari obstacole. Şi nici nu putea fi altfel atât timp cât nu exista un sistem monetar unitar.  

Reforma banilor 

Reporter: O monedă reală – nu una ideală – era deci o urgenţă.  
Adrian Vasilescu: Tocmai din acest motiv, după Unirea Principatelor Române, între problemele de stat cele mai importante s-a numărat şi chestiunea monetară. Cuza şi-a trecut-o în propria agendă. În mai 1860, gândind că reforma banilor nu mai putea întârzia, a încheiat cu Monetăria Franceză un contract în vederea baterii unei monede româneşti. Cum însă nu avea finanţare internă, a negociat un credit pe piaţa franceză, care însă a căzut. Parlamentul României a refuzat să accepte împrumutul. A căzut şi proiectul unei monede naţionale. Pentru un timp. Au rămas, de la Alexandru Ioan Cuza, doar probele monedei proiectate să fie bătute la Paris, în 1860. 

Circulau, în paralel, bani reali şi bani fictivi, de calcul  



Imagine


Reporter: Și, probabil, dorința de a avea o monedă proprie.  
Adrian Vasilescu: Întocmai. Adevărul este că, un timp, circulaţia bănească după Unire însemna, de fapt, mişcarea unei mulţimi amestecate de monede străine. De calităţi diferite şi de forme diferite. Circulau, în paralel, bani reali şi bani fictivi, de calcul. Bani cu variaţie foarte mare - de la o zi la alta, de la o localitate la alta - a puterii lor de cumpărare şi a cursurilor de schimb. Dezordinea monetară era resimţită de români şi era resimţită de străinii care ne vizitau ţara. În plus, parcă pentru a accentua dezordinea, circulau multe monede false. Muzeul Băncii Naţionale, unde purtăm această convorbire, inaugurat în 1997, când s-au împlinit 130 de ani de la înfiinţarea primului sistem monetar naţional, redă sugestiv şi detaliat drumul leului. Un drum deschis de reformele lui Cuza, de la 1864, care au adus în prim-plan întărirea pieţei interne, dezvoltarea forţei de muncă salariate în agricultură şi lărgirea sferei economiei băneşti. Accelerarea proceselor de valorificare a forţei de muncă, de creştere economică au condus inevitabil la întărirea rolului banilor în economie. O schimbare radicală era iminentă. 

Se ivise însă o dilemă: aur sau argint?  

Reporter: Cu atât mai mult cu cât, din câte știu, noua țară, România, devenise un paradis al zarafilor şi al câştigurilor ilicite.  
Adrian Vasilescu: Venise însă timpul schimbării. În 1866 a început întocmirea studiilor privitoare la sistemul monetar al României. Proiectul de lege a fost depus la Parlament un an mai târziu. Iar în primăvara anului 1867 raportul comisiei de specialitate (Comitetul Delegaţiilor) a fost prezentat Camerei. Apoi, Camera Deputaţilor a adoptat proiectul cu o largă majoritate. La 13 ianuarie 1868 intra în vigoare legea "pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale". Se ivise însă o dilemă: aur sau argint? 


Imagine



Reporter: Opţiune grea în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. 
Adrian Vasilescu: Lumea financiară opta atunci, în bună măsură, pentru un soi de balans între aur şi argint. 
Reporter: Era semnul acelei epoci. 
Adrian Vasilescu: Într-adevăr, fiecare epocă are un semn al ei. Un semn distinct, ce domină modul de gândire, ritmurile vieţii, felul de a se purta al oamenilor. Barocul a fost, cândva, un astfel de semn. Lucian Blaga aminteşte, într-un studiu, că puşca soldatului din vremea lui Ludovic al XIV-lea avea înfăţişare “barocă". La fel ca peruca monarhului. La fel ca palatele nobililor. Aurul a jucat şi el un astfel de rol, de semn al timpului. A jucat acest rol mai multe secole. Până când, în vremurile moderne, bimetalismul a luat locul monometalismului. În loc de aur ... aur şi argint. 

Banii ieftini    

Reporter: A căzut aurul? 
Adrian Vasilescu: În secolul XIX, lumea nu s-a despărţit de aur nici definitiv şi nici pe deplin. În plin bimetalism, mai erau contabilizate beneficiile febrei metalului galben. Şi erau număraţi câştigătorii. Marii exportatori de capital: mai întâi Marea Britanie, Franţa, Germania, apoi Belgia, Olanda, Elveţia. Şi, în sfârşit, Statele Unite. Sub semnul aurului, au fost consolidate sisteme bancare şi monetare. A apărut piaţa internaţională a banilor. Lumea intra într-o nouă eră, în care rolul banilor era în creştere. Regina balului, Marea Britanie, şi-a permis chiar să se rupă de bimetalism în 1816 şi să-şi acopere moneda naţională cu aur. Lira sterlină devenise o monedă grea. 
Reporter: Și noi de ce am optat pentru bimetalism? 
Adrian Vasilescu: Pentru că bimetalismul a continuat totuşi să joace un rol important. În sensul că a asigurat bani ieftini în ţările ce nu erau în măsură să-şi acopere în aur totalitatea emisiunilor monetare.

Imagine
 



România se afla între ele. Se verifica astfel şi la noi "legea lui Gresham", valabilă şi azi. Fostul cancelar al Elisabetei I susţinea că moneda slabă alungă de pe piaţă moneda tare. Piaţa începea deja să-şi formeze anticorpii necesari pentru a se apăra de somnolenţa banilor şi speculanţii au făcut averi din diferenţe de curs între aur şi argint. Treptat, argintul a alungat aurul de pe piaţă. Pentru ca, apoi, să-i cedeze în totalitate terenul. Dar priveam înainte. Leul de calcul, vechi, nu exprima o concepţie românească. Şi nici o concepţie europeană. Era împărţit în 40 de parale, având ca model piastrul: o monedă turcească de argint.

Imagine


Baterea monedei deșteptarea națională 
Reporter:
Și am ales în sfârșit o concepție românească?  
Adrian Vasilescu: Da. Numai că, în primăvara lui 1867, când Camera Deputaţilor a luat în dezbatere trecerea la leu, ca monedă naţională, nenumărate temeri, îngrijorări şi speranţe dominau societatea românească. Ele s-au reflectat semnificativ în dezbaterile asupra proiectului legii reformei monetare. Dintre discursurile rostite în cursul dezbaterii, multe înflăcărate, mai toate interesante, mă opresc asupra unuia. Pentru că mi s-a părut a fi cel mai important. Fără să-i lipsească flacăra. 

Discursul lui Cezar Bolliac. Poet şi ziarist. Revoluţionar de la 1848. 
Apoi pribeag prin lume, de la Constantinopol la Paris. Revenit în ţară, se avântă în bătălia politică pentru Unirea Principatelor Române. După 1859, participă la luptele politice interne. Concomitent, e preocupat de istorie şi de numismatică. În 1867, fiind deputat, îşi asumă un rol de frunte în pregătirea reformei monetare. Cezar Bolliac a rostit, în zilele dezbaterii legii leului nou, mai multe discursuri. În primul dintre ele, încă de la început, a relevat pe drept cuvânt rolul baterii monedei deșteptarea națională. 

Bimetalismul a produs nemulţumiri 

Reporter: Venise vremea? 
Adrian Vasilescu: Venise un alt timp. Erau alte realităţi, o altă conjunctură istorică. Iar drept mărturie stătea trecutul. Aşa că Bolliac era îndreptăţit să spună, referindu-se la baterea monedei ca semn al unei nevoi străvechi: "Aceasta, domnilor, datează de când ţine istoria minte." Desprinderea de Poartă şi întoarcerea privirii către Europa entuziasmase opinia publică românească. Bolliac, în discursul lui, s-a dovedit a fi exponent al simţământului general: "Sistemul care s-a adoptat e cel mai raţional, e sistemul zecimal, sistem francez pe care să dea Dumnezeu să-l vedem aplicat în toată întinderea sa în ţara noastră. Împărţirea e admirabilă. Numirile (leu şi ban – n.a.) s-au chibzuit foarte bine de onorabila comisiune că nu trebuie să se schimbe". 


Imagine



Reporter: Și am adoptat legea. Cum suna? 
Adrian Vasilescu: La 13 ianuarie 1868 intra în vigoare legea "pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale". Faptul că a fost preferat bimetalismul a produs nemulţumiri. Motivul: au fost lezate nenumărate interese private. Aşa că statul a fost nevoit să impună în mod autoritar legea monetară. Nemulţumirile erau provocate cu deosebire de raporturile de schimb între aur şi argint. Dar şi de schimburile între leul nou şi monedele străine, îndeosebi cele turceşti şi austriece. Asupra detaliilor voi reveni. Dar oricât de importante ar fi detaliile, un alt fapt era fundamental: tabloul general. Prin legea de la 1867, România a adoptat sistemul monetar zecimal, ca în Franţa, Italia, Belgia, Elveţia. Desigur, bazat pe bimetalism. Unitatea monetară, "leul", a fost împărţită în 100 de bani. Leul, cel vechi, care până atunci era numai unitate de calcul, a devenit monedă reală: leul nou. Având o valoare egală cu doi lei vechi şi 28 de parale. Aşa că România nu numai că a pus astfel capăt haosului monetar, dar s-a ales şi cu un leu greu. Ceea ce înseamnă că intrarea în istorie a leului a fost însoţită de un proces de denominare.  

Partea a 2-a a interviului cu Adrian Vasilescu va apărea pe 19 aprilie. 
2753 de afisari


Da, ai dreptate.
Amad [utilizator], Miercuri, 11 aprilie 2018, 8:58
+5/5
Dar din moment ce la aceeași putere de cumpărare cei care împart cu dărnicie la bugetari au mai mult decăt tine, cel din mediul privat care îi produci, la sfârșit tot ei vor fi căștigați.
Viață ușoară, calm de bugetar, bani mai multi ca în mediul privat. Cui îi pasă de devalorizare. Dacă prind 5 ani cu salariile astea de >1000 EUR s-au asigurat.
La atât se rezumă majoritatea romanilor.
”Mi-a dat, nu mi-a luat.”
acest
miculescu-rucar [utilizator], Miercuri, 11 aprilie 2018, 10:20
+3/5
fost securist zdelano v sssr ar trebui sa taca.sa taca si sa plece,dar lacomia si tupeul acestui impostor nu au limite!
inca 5 comentarii comenteaza