"Când am avut ocazia să spun adevărul am fost pedepsit şi când am avut ocazia să spun o minciună am fost evitat" - adevărul regizorului Daniel Sandu, marele câștigător al Galei Gopo. Dar și câteva neliniști ale breslei - Hotnews Mobile
1 € 4,6540 1 USD 4,1197vineri 14 dec 2018

"Când am avut ocazia să spun adevărul am fost pedepsit şi când am avut ocazia să spun o minciună am fost evitat" - adevărul regizorului Daniel Sandu, marele câștigător al Galei Gopo. Dar și câteva neliniști ale breslei

de Eugen Istodor Miercuri, 28 martie 2018, 11:41
- a A+
Imagine
Aseară am fost prins în lumea cinematografiei. Premiile GOPO. Culmea la Teatrul Național, dar cu vedete, șampanie, decolteuri. Totul cool. Totul plin de glamour și mulțumiri. Am tras hohot la poantele și show-ul de pe scenă. S-a strecurat însă în Paradis un frison. A început cu discursul Sandei Toma, a continuat cu marii câștigători: filmul “Un pas în urma serafimilor" și Daniel Sandu. A atins apogeul cu discursul producătoarei Adei Solomon. Toate au vorbit despre bolile noastre incurabile: Ipocrizia. Și ura valorilor. Ce bine ne șade! E Touch me Not.




Culmea, marele Câștigător al recoltei de anul trecut din cinematografia românească este "Un pas în urma serafimilor". Filmul ipocriziei. Cum sunt crescuți puștii ca să fie preoți. Minciuna din mediul preoțesc care se vrea curat, că doar e al Domnului. Formarea preoților de către preoți. Tăticii noștri spirituali care-i știu pe Marele Tătic verset cu versat, curățenie și necurățenie.



Filmul e mișto. Și merită să vezi cum a durat ani facerea lui, în interviul din Arta Sunetelor.ro .
Aici am ceva cu mult mai puțin de spus. Dincolo de mulțumiri, de luxul ceremoniei, Gala Gopo a avut momente de derută. Profunde, fără zaț.

Unul este dat de Daniel Sandu care scoțându-și viața de seminarist pe scenă , făcând un film din ea, este greu de crezut că mai are drum de întors.

Imagine


Este filmul de un curaj nebun, despre toate lașitățile breslei Domnului.

Al doilea moment este premiul pentru întreaga carieră. Decernat Sandei Toma. Sanda Toma și-a mărturisit stupoarea.

Imagine


Băi, cum m-ați descoperit? A, da! Că am trăit atât de mult. Că n-am murit încă. Dincolo de onoare și cinism, Sanda Toma este o actriță cu mari merite, dar cine-i știe filmele?



Aici ne-ntoarcem la motoarele cinematografiei. La felul în care se produc filme în România. Păi, când se produc cu atâtea dificultăți, cum să ai timp să distribui cât mai mulți actori? Inclusiv să ai timp să-i descoperi pe cei tineri, sau să readuci în lumină pe cei mai în vârstă. Cinematografia noastră săracă, este plină de premii. Și are în toate măruntaiele ei, o barieră dură. Poți să sari bariera sau să rămâi la barieră. Să aștepți descoperirea. De intri, în lumea minunilor, fii tare, însă, nu știi de unde-ți vine ignorarea, uitarea. Nu-s bani, nu-s bani, nu-s bani. Dar, bre, premiile cum se obțin?

Și aici a apărut Ada Solomon.

Imagine


Ada Solomon, producătoare a multor filme-premii de Cannes, a tras o rafală de gloanțe de pe scena Teatrului Național. Ce avem noi aici? Premii, da, dar întreabă cineva cum se trudesc premiile astea? Nimeni. Uite, premii, dar Ministerul, uite, câte piedici pune. Legislații de pe vremea lui Noe, finanțări cu țârâita, meseriași la nivel de supraviețuire.

Mișto este că discursul Adei Solomon a fost tăiat de TVR2 care transmitea LIVE Gala Gopo.
Din rațiuni de program. Și, mă tem, că ironiile Sandei Toma au picat într-o pauză de publicitate. În rest, nu cred că prea mulți televizomani de pe TVR2 știu cu ce se mănâncă "Un pas în urma serafimilor". Ipocrizie, ipocrizie sfântă și dulce. Ce ne mai place să ne dăm serafimi!

Cinematografia românească pare că nu prea atinge pe nimeni. E bună de înjurat, însă. Ca-n filme. Ca-n filmul "Touch me not" (Ursul de Aur 2018). N-o prea vede nimeni, dar, mamă, mamă ce bună- de luat la garagață, la hărtănit. Păi, nu?

Ca să înțelegeți bine despre ce vorbesc, reproduc un fragment din interviul luat de Ioan Big în Arta Suntelor. Este un interviu despre laboratorul de creație al filmului “Un pas în urma serafimilor", interviu cu regizorul Daniel Sandu și George Dăscălescu:

Ioan Big: În opinia mea, filmul poate fi descifrat în funcţie de trei paliere diferite: raportul individ-comunitate (maturizarea lui Gabriel), raportul individ-instituţie (educaţia religioasă vs. moralitate) şi raportul individ-spiritualitate/credinţa profundă (nuanţarea şi reaşezarea sistemului personal de valori al lui Gabriel). Nu ştiu dacă sunteţi de acord cu mine, dar hai să comentăm niţel pe marginea acestei prezumţii pur personale... plecând de la o simplă replică din film: “Minciuna e un instrument de supravieţuire.". Raportând-te la experienţa de atunci, dar trăind în prezent, îşi conservă valabilitatea?

Daniel Sandu: Da. Este o concluzie pe care am tras-o în timpul seminarului pentru că se întâmpla ca eu să fac o greşeală sau unul dintre prietenii mei să greşească şi ne trezeam chemaţi la cancelarie. Am descoperit că dacă spuneai adevărul despre acea greşeală erai pedepsit, iar dacă spuneai o minciună convingătoare scăpai de pedeapsă. Pentru mintea mea de copil la 15 ani comparaţia a fost simplă.

Aleg să fiu sincer pentru că asta impune codul instituţiei în care am păşit şi totodată codul lumii pentru care vreau să îmi dedic tot restul vieţii sau aleg să fac o minciună pentru a mă proteja pe mine sau pe unul dintre colegii mei?
Când am avut ocazia să spun adevărul am fost pedepsit şi când am avut ocazia să spun o minciună am fost evitat. După aceea au început şi ei să înţeleagă că suntem capabili să spunem minciuni, iar întrebările erau din ce în ce mai ingenioase, motiv pentru care şi noi începeam să ne antrenăm stilul de minciună. Ţin minte că eu şi Aid, care era cel mai bun prieten al meu la acea vreme şi petreceam foarte mult timp împreună, trebuia deseori să mergem să dăm nişte explicaţii, de exemplu, pentru că am lipsit trei ore din seminar şi ne-am dus, nu ştiu, prin oraş.

Când începea unul o propoziţie, celălalt era capabil să o termine, iar primul prelua în continuare subiectul şi făceam o ‘tiki-taka’ de minciuni astfel încât să scăpăm basma curată din situaţia în care ne trezeam.

Procesul acesta, în timp, ne-a dus la o perfectare a instrumentului numit ‘minciună’ astfel că, peste ani, când am ajuns un adolescent ceva mai matur, când am ajuns la Bucureşti, am ajuns să simt că am reuşit să îmi dezvolt un simţ prin care sesizez momentele în oamenii încearcă să mă mintă. Nu întotdeauna, dar în 80-85% din cazuri îi cam simt.

Am constatat în aceşti ani că şi mie minciuna îmi era de folos pentru că, în mod real, oamenii nu sunt sinceri şi din momentul în care ies din casa lor şi merg pe stradă, din start ei îmbracă un sistem de protecţie,
nu arată aşa cum sunt ei, nu spun ceea ce intenţionează să facă pentru că fiecare îşi protejează nişte valori şi nişte dorinţe şi sunt obligaţi să folosească minciuna, ce pleacă de la elemente foarte simple gen ‘Cât mă bucur că te revăd!’, dar care, analizate, se dovedesc a fi mari minciuni. Dar oamenii preferă să spună această minciună, iar ceilalţi preferă să o înghită. Revenim. Trebuia să delimitez când este important sau corect să folosesc acest instrument şi când să nu apelez la el pentru a-mi păstra totuşi o decenţă a stilului meu de viaţă şi a valorilor pe care încerc să le protejez. Pe măsură ce-am înaintat în vârstă am ajuns să îl folosesc din ce în ce mai puţin pentru că am început să mă explic şi să mă justific din ce în ce mai puţin.

Ioan Big: Gabriel: “M-aţi făcut să cred că îl ajut."/Părintele Ivan: “Băi copile, tu îmi ceri mie socoteală sau ce?". Dincolo de diferenţa de vârstă, copilul Gabriel este un ‘copil al Domnului’ după ce a fost acceptat în seminar... despre ‘poziţia copilului’ într-o instituţie educaţională cu profil religios. Chiar nu are dreptul ‘să ceară socoteală’ reprezentanţilor Bisericii?
Daniel Sandu: Atitudinea lor vine dintr-o aroganţă acumulată în decenii sau chiar secole... cum că aceşti preoţi sau prelaţi sau reprezentanţi ai lui Dumnezeu au monopolul pe Dumnezeu. Ei ştiu exact cum gândeşte Dumnezeu, ei ştiu exact ce păţeşti dacă faci aia şi nu faci aialaltă. Văzând preoţi care mai dau interviuri sau pe unii dintre ei care sunt foarte activi pe reţelele de socializare şi sunt foarte atrăgători pentru o generaţie tânără care, într-adevăr, are tot felul de întrebări şi de curiozităţi,

sunt fascinat de cumde au aceşti preoţi răspunsuri la toate de parcă au urmat un curs intensiv în Rai, au coborât printre noi acum şi din generozitatea lor ne presară şi nouă cunoştinţe despre voinţa lui Dumnezeu...
când, de fapt, şi ei sunt oameni ca noi, ca şi toţi ceilalţi, doar că au citit mai mult. Ce au citit mai mult? Nişte cărţi scrise tot de nişte oameni. Niciunul dintre ei nu cred că a avut un curs intensiv cu divinitatea ca să ştie mai multe lucruri despre cum gândeşte Dumnezeu faţă de oricare alt muritor. Revenind la tema ta, “măi copile..." este o formulă de clasificare a poziţiilor în care el [Părintele Ivan, interpretat de Vlad Ivanov – n.r.] îşi arată superioritatea funcţiei şi a cunoştinţelor... gen ‘băi mucosule, cine eşti tu să ceri socoteală unui preot?’ şi nu doar ca preot ci şi ca om mai în vârstă şi mai experimentat, iar faptul că adineaori păream prieteni asta nu înseamnă că ne tragem de mânecă. Asta este ceea ce îi transmite Ivan lui Gabriel în acea scenă.

Ioan Big: Apropo de cel de-al treilea raport, dintre Gabriel şi... Gabriel, mai exact modul în care el ca individ evoluează între credinţa care l-a adus la seminar şi rezistenţa la tentaţiile pământeşti, există un episod pivotal, neconvenţional inclusiv din punct de vedere al liniei estetice generale a “Serafimilor", cel al tânărului ajuns la ţară şi interacţiunile sale succesive cu înţeleptul preot din mediul rural şi apoi cu ritualul hipercolorat de sorginte păgână asociat sărbătorilor de iarnă care mi-a adus aminte indirect de abordările contrastante ale lui Ken Russell. Cum putem să desluşim mai bine acest segment?
Daniel Sandu: Pentru mine este una dintre scenele preferate din film. Mi se pare fascinant că oamenii care îmi vorbesc despre ea se împart într-un mod foarte clar în două categorii, unii susţin că ar fi trebuit tăiată pentru că e degeaba acolo, iar ceilalţi sunt convinşi că este un ‘stâlp’ al filmului. Pentru mine, momentul practicii lui Gabriel [interpretat de Ştefan Iancu – n.r.] este o gură de oxigen în toată tensiunea filmului, este cumva o finalizare a căutarii lui Gabriel care găseşte răspunsuri acolo unde nici măcar nu voia să le caute.

El s-a dus la practică pentru că preotul Ivan i-a forţat, cine nu vine cu adeverinţă de la ‘practica’ la ţară are nota scăzută la purtare.
După o perioadă în care a căutat răspunsuri în locuri unde se presupunea că le va găsi... le-a primit de undeva neaşteptat. Eu mi-am imaginat tot timpul preotul bătrân ca fiind Gabriel peste 50 de ani, iar întâlnirea lor este una dintre prezent şi viitor, pentru că, apropo de Gabriel, noi mai aveam un moment în care se despărţea de fata aia, căzut la montaj, în care el începea să se îmbrace, iar fata rămânea în pielea goală şi îi prezicea în câteva replici viitorul, că o să ajungă un preot amărât la ţară, nu va avea bani şi va fi din ce în ce mai bătrân, nevasta o să-i moară, va rămâne singur până când, în final, va muri şi el. Gabriel, când se întâlneşte cu preotul şi petrece timp cu el, cumva procesează că se va adeveri ceea ce i-a anticipat fata şi că acesta e stilul de viaţă care îl aşteaptă, Gabriel fiind deja antrenat într-un alt stil de viaţă, într-un oraş cu tineri, cu încălţăminte sport, cu fete, cu distracţii, pe care ar trebui să îl reteze într-un an-doi şi să se transpună în această existenţă specială de la sat şi să-şi modifice scara de valori.

Am colegi care acum sunt preoţi şi au reuşit să facă această tranziţie şi se bucură de exemplu când cloşca a făcut 12 pui.
Pentru ei este o bucurie, o frumuseţe, iar dacă compari scara lor de valori cu a mea, ele nu coincid, dar asta nu înseamnă că a mea e corectă şi a lor e cea greşită. Nu, e foarte posibil de fapt să fie exact invers. În acelaşi timp, am colegi preoţi care nu mai suportă genul acela de viaţă şi sunt foarte nefericiţi ca preoţi la sat. ‘Cum poţi să fii nefericit când te trezeşti dimineaţa şi ai curtea asta verde, superbă, şi ai atâta linişte?’...

‘Nu mai suport liniştea asta Daniel, lasă-mă, m-am săturat.’.
Scena de care vorbim era mult mai mare, cu Gabriel care mergea cu preotul din casă în casă în ajunul Crăciunului, iar preotul intra cu ajunul şi Gabriel cânta pe lângă el, drept pentru care bătrânul îl învăţa cum să ridice notele mai sus, sau când ajung la familia care îi pune ospitalier la masă şi este pentru prima oară când

Gabriel primea nişte bani pentru că oamenii s-au obişnuit în mod greşit în România cu ideea că, dacă plusează cu o sumă de bani, rugăciunea lor către Dumnezeu va fi pusă cumva mai în faţă. S-a creat această obişnuinţă de mulţi ani şi preoţii au încurajat-o pentru că, pe vremea aceea,
ei nu aveau salariu şi trăiau strict din banii pe care îi primeau, până s-a ajuns la cazuri de scandal când unii preoţi nu făceau înmormântări dacă nu primeau o anumită sumă de bani... adică cazuri extreme. Deci Gabriel, pentru prima dată, a experimentat ca preot... şpaga.

Pentru că aceşti bani sunt în mod evident neimpozabili şi reprezintă un venit substanţial pentru un preot de la ţară, mai ales dacă are un număr mic de săteni, e o gură de oxigen oricât de mică ar fi suma,
dar dacă este un preot din oraş care are un cartier cu blocuri de zece etaje acea sumă devine consistentă şi dacă faci un calcul reiese o cifră surprinzătoare doar de ajunul Crăciunului, plus că mai vine şi al doilea preot de ajunul Bobotezei căci, acum, bisericile au câte doi preoţi, şi toată lumea este obişnuită să le dea bani. S-a creat această senzaţie că, dacă nu o faci, Părintele se va uita urât la tine sau o să fii acuzat de vecini că eşti zgârcit, şi mai bine faci acest compromis... să îi dai bani, care ajung acolo unde ajung."

În întregime acest INTERVIU poate fi citit pe ARTA SUNETELOR.


PREMIILE GOPO ÎN ÎNTREGIME AICI
2102 afisari


Nu mai suntem la 1600
karla [anonim], Miercuri, 28 martie 2018, 17:38
+1/3
Biserica inca joaca un rol "socio-politic" important in Romania, pentru ca in vest sunt goale bisericile. Am observat asta si oricine poate observa asta, chiar si la marile sarbatori. Aici biserica nu mai are nici o putere.
@karla, citeste tot interviul:
Altiro [anonim], Miercuri, 28 martie 2018, 16:15
0/4
Una din concluzii(G.Dascalescu):"Biserica are rolul de curăţire spirituală. În acelaşi timp, nu trebuie uitat că Biserica a jucat permanent un rol socio-politic extrem de important. Fără Biserică, la 1600, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat sau dacă... s-ar fi întâmplat. Identitatea naţională a acestei ţări, şi nu doar al acestei ţări, s-a menţinut cu ajutorul Bisericii. Toate lucrurile astea nu le poţi da la o parte, pur şi simplu. Acest film nu dă foc bisericilor şi nu dă foc conceptului de spiritualitate absolut deloc."
inca 3 comentarii comenteaza