Trump si Mike Pompeo. Mai mult control politic asupra diplomatiei sau mai multa pricepere inaintea marilor negocieri? - Hotnews Mobile
1 € 4,6540 1 USD 4,1197luni 17 dec 2018

Trump si Mike Pompeo. Mai mult control politic asupra diplomatiei sau mai multa pricepere inaintea marilor negocieri?

de Valentin Naumescu Miercuri, 14 martie 2018, 11:52
- a A+
Imagine

Puncte cheie:



  • După mai multe luni în care semnalele privind divergenţele de viziune Trump-Tillerson răzbăteau periodic în presa americană , preşedintele a confirmat, practic, zvonurile tot mai insistente privind neînţelegerile cu secretarul de stat adus în ianuarie 2017 din poziţia de CEO al gigantului petrolier Exxon Mobil, înlocuindu-l în cele din urmă pe Rex Tillerson cu Mike Pompeo, directorul CIA;
  • Aducerea şefului CIA la conducerea Departamentului de Stat nu confirmă neapărat triumful unei viziuni anti-sistem în politica Statelor Unite , ci mai degrabă inversul situaţiei, adică nevoia lui Trump de a avea în poziţii-cheie oameni care ştiu ce au de făcut într-un guvern, care pot pregăti marile dosare de negociere ale SUA și care pot gestiona sistemul în condiţii bune, menţinând o funcţionare la parametri rezonabili a diplomaţiei americane, din zona căreia se auzeau frecvent semnale de disfuncţionalitate financiară şi de personal, pe lângă mult mai picantele replici care trădau incongruenţele de viziune între Trump şi Tillerson;
  • Mike Pompeo este un om al Sistemului, nu încape îndoială , mai ales după mandatul de la CIA, ca să nu mai vorbim de prezenţa sa în Congres, după 2010. Că "gândește ca și Trump", ne-o spune președintele însuși. Dar că Pompeo este un diplomat priceput și va fi neapărat și un bun șef al Departamentului de Stat, rămâne de văzut, cu atât mai mult cu cât urmează perioade cruciale pentru diplomația americană;
  • În acest moment, la un an și două luni de la ceremonia învestirii, aproape toată echipa de bază iniţială a președintelui Trump a plecat (consilierul pentru securitate națională, secretarul de stat, șeful CIA, șeful FBI, șeful de cabinet, secretarul de presă, purtătorul de cuvânt și mare parte din echipa de comunicare, strategul și ideologul Steve Bannon, consilierul economic Gary Cohn etc., în total 21 de înalţi demnitari), o dinamică probabil spectaculoasă din perspectivă jurnalistică dar trădând completa nepregătire și lipsa de articulare a administrației Trump, care a încropit în grabă o echipă surprinsă parcă de propria victorie în alegerile prezidențiale;
  • Cu câteva luni înaintea presupuselor negocieri din Peninsula Coreeană și în plin război comercial cu China și Uniunea Europeană, schimbarea de la vârful diplomației americane va adânci pe termen scurt necunoscutele privind direcția în care se îndreaptă politica Statelor Unite și acțiunea Washingtonului pe plan extern. Dar, odată cu apariția unor eventuale clarificări de direcție și strategice, nu este exclus ca rezultatul să fie unul pozitiv, cel puțin în raport cu confuzia de până acum;
  • Pentru România, aducerea lui Mike Pompeo la Departamentul de Stat s-ar putea dovedi o veste bună, noul şef al diplomaţiei având un background care are mult mai multe în comun cu "establishmentul" decât predecesorul său, venit din zona de corporate (Pompeo a servit cinci ani în armată, trei legislaturi în Camera Reprezentanţilor, un an la conducerea CIA), deci o conectare mai aprofundată la realităţile politico-administrative şi de intelligence şi, poate, o cunoaştere mai bună a priorităţilor politicii externe americane pentru regiunea în care ne aflăm;
  • Rămâne de văzut dacă Mike Pompeo va reuşi cu adevărat să intre în primul cerc al apropiaţilor lui Trump şi să conteze în procesul politic decizional de la Casa Albă , ceea ce Rex Tillerson s-a văzut de la început că nu reuşise, fiind un marginal al administraţiei Trump. În politica externă americană, urmează capitole esenţiale în relaţiile cu puterile globale (China, Uniunea Europeană, Rusia) şi regionale (cele două Corei, Turcia, Israel, Iran etc.) iar rolul diplomaţiei, chiar în condiţiile preferinţei lui Trump pentru unilateralism în locul multilateralismului, va fi în continuare major.

*

Căderea lui Tillerson era previzibilă şi anticipată de presa americană încă din toamna anului trecut. Sunt comentatori care se miră că a rezistat 14 luni la Foggy Bottom. În ultimele săptămâni, se înmulţiseră semnalele că "diplomaţia americană are probleme de organizare", cu referire la economiile bugetare (criticii spuneau că fostul CEO al Exxon Mobil tratează Departamentul de Stat ca pe o companie privată) şi la lipsa de personal (posturi neacoperite, inclusiv multe poziţii de ambasador pentru care nu există încă propuneri). Dar nu acestea au fost, cred, determinante pentru înlocuire.

Paradoxul lui Tillerson era că, deşi venise din zona economiei private şi nu avea nicio experienţă guvernamentală (sau poate tocmai din acest motiv), s-a dovedit curând după numire atras şi influenţat de aparatul diplomatic cu care lucra zilnic, îndepărtându-se de modul de a gândi al lui Trump şi de stilistica stridentă a acestuia. Tillerson devenea pe zi ce trece un diplomat comun din sfera establishmentului american, apelând la formulele tradiţionale ale diplomaţiei şi multilateralismului liberal, globalist, şi părând că nu se pliază deloc pe tendinţele unilateraliste, de showman , ale lui Trump.

Neînţelegerile cu preşedintele privind Acordul nuclear cu Iranul, declaraţiile diferite privind Rusia, lipsa de entuziasm în chestiunea mutării ambasadei SUA în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim ("va dura cel puţin un an", "ne menţinem angajamentul pentru procesul de pace şi negocieri între părţi" etc.), tăcerea privind preconizata întâlnire şi negociere a liderului de la Casa Albă cu Kim Jong Un, lipsa oricărei susţineri dinspre Externe privind războiul comercial cu China şi Uniunea Europeană (consilierul economic al preşedintelui chiar a demisionat pe această temă) etc., toate acestea arătau că Departamentul de Stat nu susţinea, de fapt, linia de politică externă a Preşedintelui Trump. Era ca şi cum SUA ar fi avut un dublu discurs de politică externă, unul la vârf, al lui Trump (în cuvinte simple, bombastice, croite parcă pentru rednecks , truck drivers, muncitori şi fermieri, pe de o parte, şi pentru lobby-ul israelian din campania electorală, pe de altă parte) şi altul din zona mainstream, soft şi diplomatic, în acord cu valorile americane consacrate în ultimele decenii, care părea să dea asigurări lumii şi aliaţilor Americii că nimic nu s-a schimbat.

Convieţuirea celor două discursuri a durat, iată, mai bine de un an, fără ca cineva să înţeleagă foarte clar în ce direcţie se îndreaptă politica externă a Statelor Unite, dacă se va izola de UE, Marea Britanie, Canada, Japonia, Australia etc. sau va rămâne ancorată în rolul de leading nation al democraţiilor liberale. Dar ciudatul dualism al politicii externe americane pare că s-a încheiat. Nu ştim acum dacă Mike Pompeo se va smulge din rutina sistemului diplomatic, în care e limpede că echipa sa de colaboratori de la Departamentul de Stat va încerca instinctiv să îl atragă, ţinându-se departe de reflexele instituţionale ale diplomaţiei multilaterale, sau va avea soarta lui Rex Tillerson.

Pentru Trump, ceasul electoral a început să ticăie. El ştie bine acest lucru. S-a gândit deja la noul slogan cu care va începe, chiar de anul viitor, cursa pentru alegerile din 2020: "Keep America Great!" Dar, pentru a merge înainte cu ideea de continuitate, de menţinere a marilor realizări pentru încă patru ani, trebuie ca acestea mai întâi să apară. Iar realizările pe plan extern ale Statelor Unite în mandatul Trump încă nu au apărut. Întrebările şi provocările vor curge în lunile şi anii următori, diplomaţia fiind un instrument important de promovare în mâna oricărui guvern. De răspunsurile şi soluţiile pe care le va da diplomaţia americană vor depinde multe (chiar dacă nu totul) în alegerile următoare.

Iată câteva dintre posibilele piste de dezbatere electorală din domeniul politicii externe:

- Şi-a impus America lui Trump interesele în relaţiile internaţionale ?

- A schimbat ceva Trump în comportamentul celorlalte puteri faţă de Statele Unite?

- Este America lui Trump mai puternică, mai respectată şi mai influentă pe plan global sau dimpotrivă, mai ignorată?

- A determinat Trump China să respecte interesele economice şi strategice americane în lume? A câştigat războiul comercial cu China?

- A făcut Trump Uniunea Europeană să îşi revizuiască politica faţă de SUA, în sensul apropierii de interesele americane şi a respectării supremaţiei americane, sau dimpotrivă?

- A întărit sau a slăbit NATO ? Au crescut contribuţiile aliaţilor europeni la bugetul NATO sau a determinat apariţia PESCO (Uniunea Apărării)?

- A dovedit oare că unilateralismul este mai eficient şi mai benefic Americii decât multilateralismul şi decât colaborarea cu aliaţii şi partenerii, în cadrul organizaţiilor internaţionale?

- A denuclearizat Peninsula Coreeană ? L-a pus la punct pe Kim Jong Un ?

- A schimbat Acordul climatic global de la Paris , prin anunţarea retragerii SUA?

- A modificat Acordul nuclear cu Iranul ?

- A câştigat ceva America ieşind din UNESCO ? A influenţat această ieşire politicile organizaţiei culturale şi educaţionale mondiale?

- A protejat Trump America de migraţia ilegală din Mexic ? A făcut zidul?

- A modificat NAFTA în favoarea economiei americane?

- A obţinut, prin gestul său unilateral, recunoaşterea internaţională a întregului Ierusalim drept capitală a Israelului ?

- A făcut Trump din relaţia cu Rusia un success story?

Fără răspunsuri concrete la aceste întrebări, formulările lui simpliste din perioada de început a mandatului, în care realizările guvernului său sunt "măreţe", colaboratorii sunt "grozavi", performanţele obţinute sunt "impresionante", iar faptele lui i-au făcut pe oameni "fericiţi", vor începe să sune, chiar şi pentru rednecks, tot mai fals.

Dacă lumea îşi va continua netulburată cursul, indiferent de stridenţele lui Trump, dacă acordurile şi tratatele pe care Casa Albă le-a denunţat vor rămâne în picioare cu sau fără Washington, dacă Uniunea Europeană, China şi Rusia îşi vor face mai departe politicile fără să ţină cont de obiecţiile lui Trump, dacă Nordul coreean va rămâne o putere nucleară capabilă oricând să ameninţe Sudul şi întreaga regiune cu armele nucleare pe care le deţine (ceea ce eu cred că se va întâmpla), dacă Putin va continua să persifleze Statele Unite şi să-şi extindă influenţa, alături de China, în Europa, dacă doar câteva state îşi vor muta ambasadele la Ierusalim, dacă impresia generală va fi că America are o tot mai mică influenţă pe plan global, în fine, dacă America nu va avea nicio realizare importantă pe plan extern, atunci campania lui Trump de realegere va trebui să se concentreze exclusiv pe aspecte de politică internă. Dar şi acolo va da de alte probleme, pe care Bursa singură şi Dow Jones nu le pot rezolva.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro



382 de afisari


Niciun comentariu
comenteaza