1 € 4,6327 1 USD 3,9431joi 14 dec 2017
Versiune
Mobile

Cum ne-a dresat Cartarescu imaginatia. Mitologia lui Cartarescu decriptata de Rasuceanu

de Eugen Istodor Luni, 25 septembrie 2017, 17:47
- a A+
Imagine
O carte e mai mult suceala. Imaginatie. Cartarescu construieste mitologii din locuri, strazi, obiecte pe care le-a atins cu ochiul, ori cu mintea. Sunt Circul si zona Stefan cel Mare din carti, chiar Circul sau Stefan cel Mare bulevard? Mare enigma! Cititorului i se da un deget si, atat ii trebuie, fantazeaza. Suceste cu mintea lui lucrurile scrise de Carturescu. Cine are dreptate? In fapt, niciunul, nici Cartarescu, nici lectorul lui. O carte este un prilej de fuga din realitate, pentru ambii. Asta da competitie! Cu cat amandoi fug mai tare de cenusiul zilelor, cu atat e mai bine pentru mintea omului. Andreea Rasuceanu compune si re-compune puntea dintre cele doua lumi, mitologiile. Ce face Rasuceanu? Geografie literara. Recompune a treia lume. A sucelilor si fanteziilor fiecaruia. A facut-o pentru  Mircea Eliade si lumea sa interbelica (2013) . Ne povesteste acum despre Cartarescu si lumea acestuia (vezi si Bucurestiul literar, Humanitas, 2016 ). 




Bulevardul Stefan cel Mare este unul dintre bulevardele centrale care traverseaza opera si mitologia Mircea Cartarescu. Sunt aici, în zonă, toate punctele importante de pe această hartă subiectivă: marele bloc lipit de Militie, Circul, Aleea Circului, Blocul cu autoservire, cele trei cinematografe care alcatuiesc un soi de triunghiu echilateral, cum spune Cartarescu (Melodia, Volga si Floreasca).

De aici incepe Bucurestiul labirintic, subteran

Reporter: Circul si Cartarescu sau Cartarescu si Circul. Ce-a facut din Circ Mircea Cartarescu? 

Andreea Rasuceanu: Despre aceasta zona Cartarescu spune ca o percepe drept aproape magica: zona Circului de Stat, Aleea Circului, Stefan cel Mare, scoala numarul 28 care se afla pe aproape de Circ (școala chiar inchiria spatii in interiorul Circului pentru serbarile de sfarsit de an, aflăm dintr-un interviu). Daca vorbim de teritoriul fictiunii, este vorba despre un punct nevralgic in geografia pe care o contureaza Orbitorul. E si zona in care, dupa cum spune naratorul Mircea, incepe Bucurestiul subteran, miraculos, labirintic. De altfel Orbitorul se deschide cu aceasta imagine a Bucurestiului, asa cum se vede de la fereastra-triptic a apartamentului din blocul de pe Stefan cel Mare. Este vorba despre un spațiu exemplarizat, idealizat, al copilăriei.

 



Circul cuprins de flăcări

Reporter: Cum le zice despre circ? Vedem animale, cum isi proiecteaza Circul? 

Andreea Rasuceanu: Circul e o ”ciupercă albastru-prăfoasă”, cu ferestre ”briliantine”. În interior, o lume magică, burlescă. La un moment dat, e o imagine teribilă cu circul cuprins de flăcări, cu animalele carbonizate, nu mai rămân în urmă decât ruine. 

Cartarescu viseaza azi zona Stefan cel Mare

Reporter: Cum este copilul?
Imagine


Andreea Rasuceanu:  E o geografie senzoriala, am numit-o eu, pe urmele lui Paul Rodaway și ale cărții lui, "Sensuous Geographies". Incepe cu geografia intimitatii, a aparatamentului din blocului de pe Stefan cel Mare. E o prima apropriere a spatiului intotdeauna tutelat de figura mamei, centrul in jurul caruia se organizeaza toata geografia apartamentului. Initial apartamentul pare enorm, pare plin de cotloane, foarte labirintic pentru copilul care abia începe să tatoneze realitatea. O explorează mai intai prin intermediul simtului tactil, primul care îl ajută pe prepuber să se orienteze în lume, pe urma al celui vizual, auditiv, olfactiv s.a.m.d. Toate acestea conduc la o construcție a lumii, care nu mai e doar materie amorfă, ambiguă, ci capătă treptat sens. Fiecare nou teritoriu cucerit astfel e un nou segment din harta lumii copilului, care se tot extinde.  

Pe urma incep aventurile exteriorului.  

Incepe sa fie trimis la paine, la o brutarie de peste drum. Mircea Cartarescu spune in interviul pe care mi l-a dat pentru cartea mea “Bucurestiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului” ca viseaza in mod recurent drumurile acestea, ca traverseaza bulevardul Stefan cel Mare, tocmai pentru ca a fost o mare aventura atunci cand a traversat pentru prima data bulevardul.
Imagine
 

Incet-incet e cucerit teritoriul bulevardului Stefan cel Mare dar și al zonelor din jur, al marii Mori Dambovita, moara rosie din spatele blocului, care-i un fel de castel, un spatiu misterios. A fost daramata, ca sa revenim putin in spatiul realitatii. Apoi moara lui Asan, care-i un pic mai incolo, la doua statii. Tot acest spațiu, toate locurile devin altceva, pentru ca au o valoare simbolica in harta pe care si-o contureaza copilul Mircea. 

Reporter: Tunelele? Lumea ascunsa? 

Andreea Rasuceanu:  În fiecare biet magazin comunist sau brutarie dezolanta vinde o vanzatoare parca uitata acolo de la inceputurile timpului. Painile arata si miros ca niste sobolani, chiar aceasta este sintagma, una puternic sugestiva. Toate acestea devin altceva, se deschid aici usi catre o alta dimensiune a lumii, a realitatii. Sunt usi care nu exista propriu-zis, se deschid doar in imaginatia copilului Mircea, iar dincolo de ele sunt aceste tunele populate de niște aparitii feminine, fantomatice, care tin de tipul de fantastic pe care il cultiva Mircea Cartarescu. 

Blocul de langa Politie 

Reporter: Blocul mutat pe role. Am inteles ca asta a fost imaginea care te-a marcat in geografia lui Mircea Cartarescu. 

Andreea Rasuceanu:  Blocul de pe Stefan cel Mare cred ca a intrat definitiv în memoria colectivă. La fel ca strada Mântuleasa, sau strada Antim. Cu imaginea aceasta a blocului se deschide Orbitorul: micul Mircea stă pe lada unui studio, cu picioarele pe un calorifer fierbinte, și priveste prin fereastra-triptic (care de altfel apare recurent in roman). Își vede în primul rând propria reflexie, suprapusă peste cea a orașului. Mi-a plăcut mult metafora aceasta, e una care sintetizeaza, la nivelul imaginii, o multime de alte referiri la oraș ca alter ego al naratorului. 

Geamanul


Imaginea este aceasta: copilul priveste si-si vede propria reflexie care, in zona transparentei ferestrei, se intalneste cu orasul. E o imagine spectaculoasa, aceasta a geamănului din oglindă. La fel este și peisajul urban care se conturează panoramic, de aici, de sus, până departe, spre Piața Romană. Exercițiul acesta contemplativ anunță cumva incursiunile de mai târziu, ale flaneurului Mircea, în labirintul necunoscut al orașului. Pe urma e imaginea blocului-diafragmă, cum e numit în roman. E vorba despre transformările dureroase pe care le suportă orașul, mutilat arhitectural, diafragma este linia de demarcație, frontiera forțată între două zone ale orașului, dar și ale propriei conștiințe: blocul nu doar obturează privirea, ci semnalează scindarea, ruptura cu trecutul, marchează trecerea la o nouă vârstă spirituală. 

Orasul-corp
Imagine



Pe de o parte sunt trecutul și copilaria, ca spatiu privilegiat, pe de alta maturitatea și prezentul, care devine din ce in ce dezolant, cu arhitectura comunista care se intinde ca o plaga si-ncepe sa inghita orasul. O altă imagine puternică este cea orașului-corp. O alcatuire anatomica de carne si sange, artere, organe vitale. Mutarea pe role a unei jumatati de cartier, despre care ai amintit, e dintr-o marturisire pe care Mircea Cărtărescu a făcut-o intr-un interviu. Pe la 12-13 ani a vazut cum se muta vreo 200 de metri din bulevardul Stefan cel Mare, pe role, pe bilele acelea. in timp ce oamenii stateau la ferestre. O imagine apocaliptica, neverosimila, încă nefamiliară, căci nu începuse mutarea bisericilor. Stim care era practica, bisericile trebuiau palmate, ascunse de marile blocuri, mutate in spatele bulevardelor. O imagine asemanatoare apare si in descrierea distrugerii cartierului Uranus, cu o biserica ce alunecă fantomatic pe bilele acelea, bantuie locul care nu mai e altceva decât un cimitir de case.  

Blocul comunist-devine magic

Reporter: Cum arata interiorul? Casa, copilaria lui Cartarescu? 

Andreea Rasuceanu:  Ca orice spatiu perceput prin ochii copilului, e un spatiu magic. Un apartament de bloc comunist obisnuit, intunecat, saracacios, sablonard devine e un spatiu magic tutelat, cum spuneam, de figura exemplara a mamei, cea prin care și are acces la cunoasterea acestui spatiu. Pare un spatiu care se multiplica la infinit in mod bizar, unul labirintic, dincolo de care nu exista nimic. Este un spatiu al familiaritatii, primul pe care il percepe și explorează copilul, când încă geografia de dincolo de apartament pare ireala, imposibila. E un spatiu care tine de o alta logica. Logica magicului. 

Casa vapor, pantec matern

Reporter: Casa-vapor de pe Maica Domnului. Geografia imaginara a Solenoidului. N-am gasit-o, dar ne-o putem imagina.

  

Andreea Rasuceanu:  Casa-vapor cred ca a intrat in galeria locurile exemplare din literatura romana, pe harta unui Bucuresti fictional pe care oamenii par să-l caute tot mai mult. S-a vorbit mult despre imaginea ei. Multi au incercat s-o identifice, au făcut o incursiune pe strada Maica Domnului în căutarea ei. Poate ca există, cine stie, poate că unii o gasesc, altii nu. Poate fi interesant sa faci exercitiul acesta de hermeneutica. Dar nu trebuie uitat că toate acestea sunt totusi, niste adrese ficționale. Nu trebuie căutate neapărat pe o harta reala, chiar dacă exista tentatia. Este o casa care nu intamplator are aceasta forma navala, ea deține atributele feminitatii: naratorul spune ca intra in maruntaiele casei ca intr-un ”pantec matern”.
Imagine


 

E totodată și arca ce navighează pe apele diluviului care se anunță, o ambarcațiune mistică. 

Proiectata de acel misterios savant autodidact, are dinamica unei lumi cvadridimensionale, se află într-o permanentă mișcare, metamorfoză, care îi alterează structura, așa încât nu e niciodată aceeași. Face parte dintr-o schema initiatica, se afla deasupra unui solenoid, unul dintre acele puncte care formeaza o plasa energetica sub Bucuresti.

Reporter: E si casa dragosteai. Creatorul ratat si profesorul reusit din Solenoid descopera acolo singura forma de supravietuire, dragostea. 

Andreea Rasuceanu:  Da, și există în carte niște imagini extraordinare ale cuplului de îndrăgostiți care se înalță ușor, în levitație, propulsați de forța nevăzută a solenoidului. Dar e și o casă a durerii, a suferinței. E acolo acel scaun stomatologic, sediu metaforic al durerii, al suferintei pe care o presupune de fapt conditia fiintei umane, pieritoare.  

Ai imaginatie, ai memorie 

Reporter: Vorbesti in cartile tale, paradoxal, despre locuri care nu exista. Cartarescu numeste, dar in acelasi timp, imagineaza locuri. Cum te-ai jucat cu aceste locuri? 

Andreea Rasuceanu:  Am pornit în cărțile mele de la o harta fictionala a locurilor, dar si de la o harta reala, de la o geografie obiectiva. N-am cautat sa suprapun cu obstinatie cele doua paliere, decat, de pilda, in unele romane care au un substrat politic sau social, unde lucrul asta e vital. Conteaza daca un personaj locuieste la periferie sau in centru, isi desfasoara activitatea intr-o anumita zona a orasului, cu cine și unde se întâlnește. In cazul lui Mircea Cartarescu, aceste lucruri nu sunt relevante decât pentru cei care vor să vadă Bucureștiul ”real” și prin această lentilă, a prozatorului, nu însă și pentru mesajul romanului. 

Imagine



Evident ca este un Bucuresti fabulos,  

inventat, care creste cumva pe aceste adrese reale pe care noi le identificam si avem tentatia sa le cautam intr-un plan al orasului. Dar ele nu exista decat in imaginatia creatorului, sau intre limitele fictiunii. Teoreticienii literaturii spun ca imaginea poetica (literară) a unui oras ramane mult mai bine imprimata in constiinta individului decat cea pe care o descoperă citind cărți de istorie a orașului. De pildă, daca vorbim despre Mantuleasa, sunt sigură ca te vei gandi in primul rand la nuvela lui Eliade. Apoi la straduta care leaga Calea Mosilor de fostul Pod al Vergului. 

Reporter:  Te frustreaza mai mult sa vezi ca prostul exact Mantuleasa ca e Mantuleasa, decat sa citesti in ritmul lui Eliade locul respectiv? 

Andreea Rasuceanu:  Unii sunt mai inclinati catre lucruri concrete. Dar cartile mele se adreseaza celor care sunt mai degrabă interesați de geografia fictionala, literara. Eu nu cred ca oamenii sunt atat de pragmatici, pentru ca vad ca multi cauta sa investeasca simbolic locul in care traiesc, sa-i ofere si o alta dimensiune. Avem astăzi mai mult ca oricând o nevoie de fictiune, de refugiu, de evadare. 

Reporter: La ce foloseste fictiunea?

     

Andreea Rasuceanu:  Pentru a evada dintr-o realitate care nu e intotdeauna cea mai roz sau cea mai prietenoasa.

Imagine
 

Ai nevoie sa vezi si altfel acest spatiu bucurestean care nu e cel mai salubru sau cel mai fericit. Și de poveste, ca sa transfigureze spatiul și sa nu innebunesti de atata urat si cenusiu. Exagerez un pic, dar exagerez in linia intrebarilor care mi-au fost puse dupa ce am scris “Bucurestiul lui Mircea Eliade” si care se invarteau in jurul aceleiasi idei: Unde ai vazut tu magia strazii Mantuleasa, care e o strada prafuita, prabusita, cu cladiri delabrate, care cad sau sunt daramate peste noapte – vezi cazul școlii Mantuleasa – , cu oameni care sunt tot mai reticenti sa mai deschida usa casei, sa mai discute cu unii, cu altii. O zona destul de nefericita a orasului, cum sunt si altele. Am raspuns ca o vad asa pentru ca am cautat sa vad si dimensiunea asta, care tine de simbolic, de mitic, o dimensiune dincolo de ceea ce se poate vedea cu ochiul liber. 

Avem nevoie de această dimensiune simbolica mai mult ca oricand.

FOTO: arhiva personala - Mircea Cartarescu, Andreea Rasuceanu
1577 de afisari


Niciun comentariu
comenteaza