1 € 4,6400 1 USD 1,0112luni 20 nov 2017
Versiune
Mobile

Am ramas prost. Publicul in delir, ca de obicei - critica la Don Giovanni, in regia lui Andrei Serban

de Andrei Dragoiu Sâmbătă, 2 septembrie 2017, 11:57
- a A+
​Libertatea mai naste si monstri 31 august,  premiera Don Giovanni la Opera Romana in regia lui Andrei Serban . Entuziasmul a atins cote nebanuite in ultima luna, de cand am reusit sa prind bilet. Anul trecut am vazut piesele de teatru “Omul cel bun din Seciuan” si “Soldatul de ciocolata” in aceeasi regie si opera “Lucia di Lammermoor”, tot la fel. La toate am avut in principiu reactii pozitive. De data asta, uite, m-a apucat critica.





Sa-ncep cu ce mi-a placut la Andrei Serban 

iscusinta folosirii decorului si nonsalanta cu care suprapune lumea teatrului cu idei moderne. In “Omul cel bun din Seciuan” decorul aparent simplu era multifunctional, din fiecare coltisor se deschidea cate o usita sau o fereastra, in spate avea scari pentru actori. In “Soldatul de ciocolata” decorul era mai simplu, dar tot se rasuceau bucati din el pentru a inlocui un tablou, un pat, un dulap, ceva. 

La Don Giovanni totul era complet anapoda.
 

Existau doua mari blocuri, inalte, urate, fara nicio utilitate estetica. In unul din ele era o scara de incendiu in zig-zag care se ducea pana sus la cortina, pe care artistii puteau tropai de zor. Problemele au inceput cand am vazut decorul si au continuat pana in ultimul moment al ultimei scene. Tin sa mentionez ca nu am vazut niciodata Don Giovanni, deci nu am cu ce compara. 

Pot insa sa comentez aceasta aparenta “reteta a succesului” pe care Andrei Serban pare sa uite sa o mai schimbe.
 

La fel cum Voltaj ne canta si ne vinde aceeasi melodie de 20 de ani, se pare ca si regizorul nostru de teatru are mici probleme sa iasa din tiparele stabilite de el insusi. 

In primul rand, modernitatea piesei. 

Nu am nicio problema cu aducerea operei in prezent. Chit ca este vorba de Mozart si de epoca dantelata pe care o regasim in muzica lui e bine totusi sa mai imbinam trecutul cu prezentul. Mitul lui Don Juan este clasic. Libertinul suprem, decadentul, fustangiul. El nu violeaza (discutabil), seduce. Pe cine? Pe oricine ii iese in cale. Fostele lui cuceriri intra in scena, douazeci deodata – o spanioloaica infocata, o batrana, o fetita, o jucatoare de tenis, o maicuta, o matroana…tot pe ce poate pune mana. Cand al nostru Don Giovanni ne invita la petrecere, subtil dar nu, face aluzii la fumat iarba, tras pe nas si bagat in vena. Intervin jandarmi si reporteri, toata lumea pare sa aiba cate un pistol, reflectoarele par sa se arda mai mult decat sa functioneze. 

La petrecere, tropaiturile ca de sarba ale celor peste 30 de oameni de pe scena mi-au dat cea mai puternica senzatie de AMATORIAL 

pe care am intalnit-o in ultimii doi ani de spectacole destul de variate. Adica in plin cvartet sau ce o fi, in care solistii canta cat pot si isi dau sufletul sa transmita clar mesajul si sentimentele piesei, Andrei Serban ne aduce o armata de clubberi care tropaie pe ritm, ca la casa de cultura. Modernizarea de dragul modernizarii nu este indicata. 

Ce a adus nou, aceasta super viziune?
 

A adus ideea ca Don Ottavio, care in loc sa fie cel care face orice pentru iubita lui, pe care si-o doreste sotie, pe care o iubeste (“Il mio tesoro”, ce naiba) este un badaran care aproape o violeaza. Ce a mai adus? A adus o cortina neagra care cadea de mult prea multe ori, rupand curgerea spectacolului. 

Pe bune, ce e cu cortina aia? 

Am trecut peste toate pana la final, cand Aria Comandorului este rupta in doua pentru simplul motiv ca nu au amplasat masa pe care Don Giovanni va lua cina. Sunt sigur ca nu a fost o greseala, pentru ca siderarea mea urma sa fie si mai mare cand chiar la final, in urma deznodamantului clasic (spoiler: stafia Comandorului il acuza pe Don Giovanni care mai apoi moare impuscat de una din femei), cand toata lumea e vesela ca a scapat de tiranul libertin, cei 6 solisti termina glorios de cantat si imediat intind mana spre public: 

Stop! Desi opera s-a terminat, lumea incearca sa aplaude,
moment in care solistii devin chiar putin agresivi. STOP, SHHHH! Se retrag foarte, foarte incet, in tot acest timp cu mana intinsa si cu aratatorul pe buze. Cortina se retrage si…la masa se afla Comandorul fata in fata cu Don Giovanni. 

MAI ZI CEVA! Am ramas prost. Publicul in delir, ca de obicei.

Imagine
4157 de afisari


critica
anonimul anonim [anonim], Sâmbătă, 2 septembrie 2017, 13:36
+3/7
Am fost si eu la spectacol si am sentimente amestecate.
Insa, vorba sotiei mele: Asa o critica puteam sa scriu si eu. Ba cred ca as fi putut scrie ceva in plus, despre interpretare muzicala si actoriceasca, despre distributie, etc. Ca om care nu a mai vazut Don Giovani, autorul "criticii" cred ca mai mult s-a bagat pe el in seama.
publicului românesc...
Cosimo [utilizator], Sâmbătă, 2 septembrie 2017, 13:23
+2/10
...poţi să-i pui un rahat pe scenă şi să-l laşi să-l admire trei ore, şi tot în delir aplaudă la final. Mai ales dacă pe rahatul ăla şi-a scrijelit numele Andrei Şerban, care e un fel de Gregorian Bivolaru al intelighenţei de spectacol de pe la noi, cu adepţi la fel de fanatici pe cât de spălaţi pe creier sunt.
inca 11 comentarii comenteaza